duminică, 17 august 2008

ION CREANGA - POVESTI SI POVESTIRI - MOS ION ROATA SI CUZA VODA



Intre taranii fruntasi care au luat parte, impreuna cu boierii, cu
episcopii si cu mitropolitul tarii la Divanul ad-hoc din Moldova, in
1857, era si mos Ion Roata, om cinstit si cuviincios, cum sunt mai toti
taranii romani de pretutindeni. Numai atata, ca mos Ion Roata, dupa
cate zile vazuse si dupa cate patise el in viata sa, nu prea punea
temei pe vorbele boieresti si avea gadilici la limba, adica spunea om-
ului verde in ochi, fie cine-a fi, cand il scormolea ceva la inima. Asa e
taranul: nu prea stie multe. Si mos Ion Roata, fiind taran, cum v-am
spus, desi se-nvrednicise a fi acum printre boieri, nu avea ascunzatori
in sufletul sau.
In Divanul ad-hoc din Moldova erau boieri de toata mana: si mai
mari, si mai mici; si mai batrani, si mai tineri; si mai invatati, si mai
neinvatati, cum ii apucase timpul. Intre acesti din urma erau de-alde
batranul Alecu .orascu, poreclit si Tololoiu, Grigore Cuza si alti cativa
de-alde acestia, care, tinandu-se de obiceiurile stramosesti, in toate
sarbatorile ascultau cu evlavie slujba bisericeasca de la inceput pana
la sfarsit, cantand si citind la strana de-a valma cu dascalii si preotii
bisericii; iar la zile mari, ca sa le ticneasca veselia, imparteau bucatica
de paine cu orfanii, cu vaduvele si cu alti nevoiasi, cum apucara din
parinti. Atata-i ajungea capul, atata faceau si ei pe vremea lor, Dum-
nezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca, unde-or fi acolo, ca buna inima
mai aveau!
Dar sa ne intoarcem iar la Divanul ad-hoc. Aici, ca in toate
adunarile de felul acestora, se facea vorba multa; si era lucru firesc
sa se faca, fiind in lupta timpul de fata cu cel trecut, pentru cea mai
dreapta cauza a neamului romanesc: Unirea, sfanta Unire!
Boierii cei mai tineri, crescuti de mici in strainatate, numai cu
frantuzeasca si nemteasca, erau cartitori asupra trecutului si cei mai
guralivi totodata. Vorba, portul si apucaturile batranesti nu le mai
veneau la socoteala. Si din aceasta pricina, unii, in aprinderea lor,
numeau pe cei batrani: rugini invechite, islicari, strigoi si cate le mai
venea in minte, dupa cum le era si cresterea; da, invatati nu-s?...
Nu-i vorba ca si natangia unor batrani era mare. Uneori, cand se
maniau, dadeau si ei tinerilor cate-un ibrisin pe la nas, numindu-i:
bonjuristi, duelgii, pantalonari, oameni smintiti la minte si ciocoi
infumurati, lepadati de lege, stricatori de limba si de obiceiuri. In asa
imponcisare de idei se aflau boierii batrani cu tineretul din Divanul
ad-hoc al Moldovei, cu toate ca si unii si altii erau pentru Unire .
Numai atata, ca batranii voiau Unire cu tocmala, iar tinerii Unire
fara socoteala, cum s-a si facut.
Toate ca toatele, dar mare lupta aveau unii dintre boierii tineri
cu cuconul Alecu .orascu, care, una-doua, ii tolocanea, mustrandu-i:
ba ca nu vorbesc drept romaneste, cum vorbeau parintii lor, ci au
corchezit graiul stramosesc, de nu-i mai intelege nimene; ba ca
umblati cu surubele, sa ne trageti butucul ; ba ca face omul cu cineva
o tovarasie cat de mica, si tot urmeaza invoiala intre parti, iar nu asa
cu ochii inchisi , caci, daca n-ai carte, n-ai parte , scurta socoteala;
ba ca, de cand cu strainatatea, v-ati instrainat si legea, si limba, si
inima, si chiar dragostea satenilor; si dupa nepasarea si risipa ce o
facem, zvarlind banul pe lucruri de nimica, putin mai avem de
instrainat, si nu-i departe vremea aceea, pe cat vad eu. Intrebati pe
bietii nemernici de sateni, sa spuie ei daca mai cunosc cine le e stapan.
Au ramas ca niste caini ai nimanui, sarmanii oameni! Cine se scoala
mai dimineata, acela e mai mare in sat la ei, de-i horopseste si-i
tuhaieste mai rau decat pe vite! Ciocoismul si strainii sa traiasca, si
las pe dansii, ca ne scot ei la covrigi! Ba ca vai de tara care ajunge
s-o puie copiii la cale ; ba ca vorba multa, saracia omului , si, daca
li-i treaba de-asa, faca ei ce-or sti, ca el mai bine se duce acasa, ca-i
ploua caii in spate si-i stau vitele cu dintii la stele, din pricina slugilor,
carora putin le pasa de munca stapanului; si cate si mai cate nazdra-
vanii de-alde aceste. Las pe batrani sa te descante si sa te judece ei,
in legea lor, ca nu-ti mai trebuie alt popa... Si iaca asa cu de-alde
cuconul Alecu .orascu.
Acum vine alta la rand.
Intr-una din zile, cum vorbea frumos un boier dintre cei tineri,
iaca si mos Ion Roata sare cu gura:
Aveti bunatate de vorbiti mai moldoveneste, cucoane, sa ne
dumirim si noi; caci eu, unul, drept va spun, ca nu pricep nimica,
pacatele mele!
Un oarecare boier intampina atunci pe mos Ion Roata, zicandu-i
cu glas poruncitor si rautacios:
Dar ce nevoie mare este sa intelegi tu, mojicule? Taca-ti leoar-
ba, dac-ai venit aici; c-apoi intoarce-ne-vom noi acasa, si helbet! nu
ti-a lua nime din spate ce stiu eu... Auzi obraznicie! Tu... cu optzeci de
mii de falci de mosie, si el un ghiorlan c-un petec de pamant, si uite ce
gura face alaturea cu mine!...
Mos Ion Roata, simtindu-se lovit pana in suflet, raspunde atunci
cu glas plangator:
Dar bine, cucoane, daca nu v-a fost cu placere sa picepem si
noi cate ceva din cele ce spuneti dumneavoastra, de ce ne-ati mai
adus aici sa va bateti joc de noi? Ei, cucoane, cucoane! Puternic esti,
megies imi esti, ca razes ce ma gasesc, si stiu bine ca n-are sa-mi fie
moale cand m-oi intoarce acasa, unde ma asteapta nevoile. Dar sa nu
va fie cu suparare, ia, palmele aceste taranesti ale noastre, strapunse
de palamida si pline de bataturi, cum le vedeti, va tin pe d-neavoastra
de-atata amar de vreme si va fac sa huzuriti de bine. Si mai mult
decat atata: orice venetic, in tara asta, este oplosit de dumneavoastra,
si-l priviti cu nepasare cum ne suge sangele, si taceti si-l imbratisati!
Numai noi, vite de munca, va suntem dragi ca sarea in ochi... Din
mojici, din ghiorlani si din dobitoci nu ne mai scoateti! Dumnezeu sa
ne ierte, si sa ne iertati si dumneavoastra, cucoane, dar cu adevarat
asa este: v-ati deprins a lua focul totdeauna cu mainile noastre cele
mojicesti... si tot noi cei horopsiti!
Sfant sa-ti fie rostul, mos Ioane, ca ai vorbit din durere, raspunse
atunci cuconul Alecu .orascu; si sunt fericit ca stai alaturea cu mine.
Decat un bonjurist c-o mana de invatatura, mai bine un taran cu un
car de minte!
La aceste vorbe, multi dintre boieri s-au simtit atinsi; cel cu prici-
na... a ramas ca oparit. Iar colonelul Alexandru Cuza a dat mana
prieteneste cu mos Ion Roata.
In sfarsit, dupa multe dezbateri furtunoase urmate in Divanul ad-
hoc, s-a incuviintat Unirea , si apoi deputatii s-au intors fiecare pe
la vetrele lor.
Peste cativa ani dupa aceasta, trecand Cuza-voda spre Bucuresti, a pop-
osit la Agiud, unde l-a intampinat o multime de lume, ca pe un domnitor.
Printre lumea ce se inghesuia, cu treaba, fara treaba, iaca se zareste
o hartie falfaind pe deasupra capetelor multimii, in varful unei prajini.
Cuza-voda, intelegand ca trebuie sa fie vrun suflet necajit, face semn
sa i se deschida calea. Si, cand colo, un taran batran cade in genunchi
dinaintea domnitorului, sarutandu-i mana, cu lacrimile in ochi, si dan-
du-i o hartie scrisa pe toate fetele.
He, he! mos Ion Roata, prietenul si tovarasul meu cel vechi din
Divanul ad-hoc, lucru negandit! Ridica-te, mos Ioane, si spune-mi,
fara sfiala, ce durere ai. Ti-a facut cineva vrun neajuns?
Mos Ion Roata, vazand ca, dupa atatia ani de zile, nu l-a uitat
colonelul Alexandru Cuza si ca l-a primit cu atata bunatate, a inceput
a plange cu hohot si a-l ruga sa-i citeasca hartia.
Voda, fiind gata de plecare si vazand ca hartia lui mos Roata cu-
prinde multa polologhie, zise cu blandete:
Spune, mos Ioane, din gura ce ai de spus, ca mai bine am
sa inteleg!
Atunci mos Roata, venindu-si in sine, incepe a se jelui cum ur-
meaza:
Luminarea-voastra! De cand cu pacatul cel de ad-hoc , n-am
mai avut zi buna cu megiesul meu cel puternic, stapanul unei mosii
foarte mari, pe care-l cunosti maria-ta. N-am gandit, nenorocitul de
mine, ca dumnealui, un boier asa de mare, putred de bogat si cu
invatatura, sa-si puna mintea cu unul ca mine, de la niste vorbe neso-
cotite ce le-am zis si eu atunci, intr-un necaz. Numai Dumnezeu sa-i
dea sanatate si bine, dar amarnic m-a lovit in avere si in cinste! Crede,
maria-ta, ca nici eu n-am fost asa de sec, intre cei de-o seama cu mine.
Dar, de cum am ajuns acasa, goana si prigoana pe capul meu, din
partea boierului, in tot felul.
Intai si-ntai, a pus inadins pe feciorii boieresti sa-mi caute pricina
si sa ma aduca la sapa de lemn. Si acestia, ca oameni fara judecata si
pizmasi, faceau toate chipurile satanicesti, sau ei de-a dreptul, sau
prin altii, cum sa dea vitisoarele mele macar de-un pas pe mosia boi-
ereasca; s-apoi, sub cuvant ca au facut stricaciune, sa mi le poata ucide
fara nici o crutare! Si astazi impusca-i porcii; maine, vacile si boii;
poimaine, caisorii; in alta zi ie-i oile dinapoi cu gramada si du-le la
curte. Iti poti inchipui, maria-ta, ce urgie grozava era pe capul meu!
Vazand eu de la o vreme ca nu mai inceteaza cu jafurile, mi-am
luat inima-n dinti si m-am dus la boier sa ma jeluiesc. Si boierul, in
loc de un cuvant bun, m-a scuipat drept in obraz, de fata cu slugile
sale si cu alti oameni ce se aflau atunci la curte, incat am crezut ca
a cazut cerul pe mine de rusine! Ba inca m-a si amenintat ca alta
data, de mi-a mai calca piciorul in ograda boiereasca, are sa po-
runceasca sa ma intinda la scara si sa ma bata cu biciul! Si cu ran-
duiala asta, maria-ta, in cativa ani de zile m-a calicit cu desavarsire,
si mi-a ridicat si cinstea, care pentru mine a fost cel mai scump lu-
cru!
Cuza-voda a stat neclintit si s-a uitat tinta la mos Ion Roata, cat
a vorbit el. Si cand a ispravit vorba, voda i-a pus doua fisicuri de na-
poleoni in mana, zicandu-i cu bunatate:
Tine, mos Ioane, acest mic dar de la mine, si intampina-ti nevoia,
de azi pe maine, cum te-a lumina Cel-de-sus! Iar pe boier lasa-l in
judecata lui Dumnezeu, caci El nu bate cu ciomagul .
Lui mos Ion Roata i se umplura din nou ochii de lacrimi, si,
sarutand mana lui voda, ca semn de multumire, zice oftand:
Dar cu rusinea ce mi-a facut, cum ramane, maria-ta?
Cu rusinea, iaca asa ramane, mos Ioane, zise Cuza-voda,
sarutandu-l pe un obraz si pe altul, in fata multimii adunate acolo.
Du-te si spune satenilor dumitale, mos Ioane, ca, pe unde te-a scui-
pat boierul, te-a sarutat domnitorul tarii si ti-a sters rusinea.

Iasi, 1882, noiembrie 13

ION CREANGA - POVESTI SI POVESTIRI - POVESTEA POVESTILOR



Amu cica era într-un sat un taran. Si taranul acela a esit odata în tarina sa samene niste papusoi. Si cum semana el, tocmai atunci s-a nimerit sa treaca pe-acolo Hristos si cu Sfântul Petrea. Hristos sa nu tace molcum si sa-si caute de drum?
- Da ce semeni acolo, om bun, întreba el.
- Ia, niste pule seman, raspunse taranul cu obraznicie.
- Pule ai zis ca semeni, pule sa dea Dumnezeu sa se faca, zise Hristos, blagoslovind semanatura din treacat cu amândoua mâinile, si apoi se tot duse în drumul sau cu Sf. Petrea, care nu-si putea stapâni mierarea de cuvintele ce auzise ca au esit din gura lui Hristos, pentru ca niciodata nu mai vorbise Mântuitorul asa de buruenos.
Taranul, dupa ce mântui de semanat se întoarse acasa. Apoi, la vremea prasitului a venit de a prasit papusoii dupa rânduiala si iar s-a întors acasa. Dar când vine la cules, ce sa vada? În loc de papusoi, de fiecare strujan erau câte trei-patru dragalete de pule, care-de-care mai îmbojorate, mai dârze si mai rasbelite!...
- Ptiu! drace, iaca ce s-au ales de muncusoara mea de toata vara, zice taranul, scarpinându-se în cap si trântind cusma de pamânt cât ce putu. Asta n-am patit-o de când m-a facut mama... 'tu-i matele aerului! - Ei, ei! Amu ce-i de facut? - 'Tu-i-as descântecul celui cu blagoslovenia, ca pocit a mai fost la gura.
Si cum sedea taranul uimit, numai iaca ce trecea pe-acolo un potâng de baba.
- Buna-vremea, om bun, zise ea.
- Sa-mi bag genunchiul in vâjoiul cui stiu eu, matusa, zise taranul îndracit de nacaz...
- Dar ce, Doamne iarta-ma esti asa mascaragios, mai omule, zise baba posomorâta. Nu ti-i oarecum sa vorbesti asa, de fata cu o batrâna ca mine?
- D-apoi cum sa mai vorbesc si eu, matusa, când vezi cum s-a facut Dumnezeu râs de muncusoara mea. Da', la saraciea în care ma gasesc, pule-mi trebuiesc mie? Uite colo pe ogor, s-apoi mai zi si dumneata daca ai ce...
Când se uita baba pe ogor, îsi pune mâinile în cap de ce vede... pule si iar pule, belite si rasbelite ,în toate partile.
- Vai de mine si de mine, nepoate! Asta înca-i una.
- Ba dac-ar fi numai una, ce ti-ar fi, matusa! Dar asa sunt sute si mii de mii, în cur sa le tii!.. 'Tu-i asa si pe dincolo ca nu stiu ce sa mai fac. Îmi vine sa ma spânzur, nu altceva.
- Ia las', nepoate, zise baba uitându-se cu jale la pule� De unde stii c-aista nu-i un noroc de la Dumnezeu pentru dumneata?
- Norocul aista sa nu-l mai dea Dumnezeu nici dusmanilor mei, matusa, dar unde s-a mai auzit o chiznovatie ca asta - sa manânci pule în loc de papusoi! Ia învata-ma si dumneata ce sa fac? caci pe mine nu ma mai ajunge capul.
Sta ea baba oleaca pe gânduri si apoi zice:
- Nepoate, eu te-as învata ce sa faci ca sa te desfaci de dânsele rapede - rapede si sa scoti bani înzacit si însutit decât pe papusoi, dar ce mi-i da?
- Ce spui, matusa? Învata-ma, ca t-oiu da ce mi-i cere si un vrav de pule pe deasupra...
Când a auzit baba de pule, i-a zvâcnit inima... caci îi curgea ochii dupa dânsele, când le vedea asa de zdravene si bârzoete...
- Apoi eaca ce sa faci, nepoate: încarca-le în car si le du la târg ca ai sa le vânzi ca chiperiul. Dar mânca-te-ar norocul sa te manânce, acum trebue sa las rusinea laoparte si sa te învat cum ai sa înveti pe cumparatori a le întrebuinta.
- Ca bine zici, matusa, ia spune-mi, rogu-te!
- Când a fi sa le vie dor de pula, s-o suere cum sueri oile la strunga� si atunci, numai sa-ti poata curul... Iara când s-ar satura de ea, sa zica: ho! ho! haram nesatios. Si atunci pe loc se moae si te descotorosesti de dânsa.
Si drept dovada, baba îsi înfasca o matragana, care era mai mare, de pe un strujan, si începe s-o pue în lucrare cum se cade�
Taranul a încremenit, când a mai vazut si asta...
- Dar de unde ai aflat mestesugul ista? matusa, zise el cu mierare.
- Hei, hei! nepoate, pe unde culege dracul surcelele, eu am taiat lemne� Nu ma mai întreba cum, si zi bogdaprosti ca t-am deschis ochii ce sa faci...
Taranului atâta i-a trebuit. Da babei ce-i fagaduise, apoi se duce acasa, îsi pune scoartele la car si-l înfunda bine, înjuga boii, se întoarce la ogor încarca un car zdravan de pule - si la târg, baete, cu dânsele la vânzare.
- Hai la pule, hai la pule! Pule zdravene si tari pentru jupânese mari...
O cucoana vaduva, auzind asa vorbe din gura taranului, trimite o slujnica sa-l cheme la dânsa ca sa-i dea un colb...
Slujnica se duce si cheama pe taran. Si cum vine taranul, cucoana îl si ia la trei parale, zicând:
- Dar bine, mai tarane, ce porcarii spui pe lânga cerdacul meu, ca te manânca mama dracului! Acus te pun la scara si-ti trag o batae, de te-or duce cu cerga acasa... Înteles-ai?
- Apoi, da', milostiva cucoana, zise taranul scarpinându-se în cap. Sa ierte cinstita fata dumneavoastra, ce sa facem? Ia niste pule ni-a dat Dumnezeu si le-am adus si noi la târg, sa vedem, ne-om pute prinde ceva parale pe dânsele, ca ne manânca si pe noi o multime de angarii si de nevoi de tot felul...
- Mai, tarane, esti nebun, ori cum esti, de vorbesti pleve de fata cu mine?
- Ba fereasca Dumnezeu, cinstita cucoana, vorbesc vorbe sanatoase, saracul de mine! Iaca sa va aduc una ca s-o vedeti, daca nu ma credeti..."Tu-i-as praznicul cui le-a plamadit, ca m-a facut sa intru în dihonii cu lumea din pricina lor. Încaltea daca-ar fi de partea femeeasca, le-as tine pentru mine, dar asa..."
Si odata se duce la car si alege un stiulete de puloiu, care era mai mare, si cu dânsa deadreptul în casa la cucoana.
- Iaca, cucoana, saga-ti pare dumitale asta? acum pe ce s-a dus munculita mea de toata vara? S-apoi dumneata ma mai înghii si cu batae, ca pesemne nu-s eu destul de batut de Dumnezeu! "Tu-i-as patruzecile cui stiu eu sa-i fut, ca au început a ma lua lumea de nebun..."
Cucoana vedea acum ca taranul are dreptate, si se face a se uita într-o parte, dar tot tragea cu coada ochiului si la cinstita pula din când în când.
- Bata-te focul sa te bata, mai tarane, ca ticalos mai esti!� S-apoi cum s-ar face ca s-o poata cineva întrebuinta, când ar vre? Nu-i vorba, ca mie una nu-mi face trebuinta. Dar tare ma mier si eu de asa comedie!...
- Cum sa se face, cucoana! Sa ierte cinstita fata a dumneavoastra ia, când vine cuiva pofta de dânsa, o sueri de câteva ori, cum sueram noi oile la strunga, s-apoi atunci, tine-te la frecus - cât ce-i pute, ca las' daca m-a da de rusine. Iara când te-i multimi si-i vrea sa te lese de frecus, sa strigi la dânsa: ho! ho! haram nesatios! Si atunci îndata numai ce-o vezi ca se trage înapoi frumos, ca serpele la lapte dulce� Si pe urma, de câte ori ti se scoala... tot asa sa faci. Si daca nu te-i multami, atunci sa ma blastemi pe mine.
- Bata-te pustiea sa te bata, mojic mascaragios, c-al dracului mai esti, zise cucoana, care începuse a se mai deprinde cu vorbe de masa... Ia iesi oleaca afara din odae, s-apoi te-oiu chema eu acus, ca avem oleaca treaba...
Taranul tace molcum si ese. Iara cucoana, drept cercare, începe a suera natarânga, si atunci cinstita pula face zbârc! în p***a cucoanei! Vorba ceea: gaina batrâna nu se sparie de pula groasa.
Sedea, sarmana, cum sede mielul la tâta oaei, pâna ce se satura de supt. Cucoana era de cele mai tartose!
Strâmta-n p***a, tare-n sele,
Crasca pula din masele
Ca-i cam iute la otele!
În sfârsit dupa ce s-a saturat cucoana bine, apoi zice încetisor: ho! ho! haram nesatios! pula atunci pe loc s-a muiet si foflenchiu! cade jos... Cucoana îndata o radica cu mare sfintenie si o pupa drept în bot... Apoi striga pe taran în casa si luându-l cam pe departe, zice:
- Si cam cum s-a întâmplat de ai tu blastamatii de-aiste, mai tarane?
- Cum sa se-ntâmple, cucoana? Ia mai asta primavara, samanând papusoi în tarina, a adus dracul - ca mai bine n-oiu zice - doi oameni pe acolo. Si unul din ei m-a întrebat: ce seman? Eu nu-mi stapânesc gura? M-a împins pacatul sa raspund în ciuda ca pule seman, sa iertati dumneavoastra! Si atunci el pocit la gura sau naiba îl mai stie cum a fost, a blagoslovit cu amândoua mânile spre ogorul meu din treacat, zicând: "Pule sa dea Dumnezeu sa se faca". Si cum vedeti dumneavoastra, pule s-au facut, fara stirea lui Dumnezeu. Si pula mea si trei bani, s-o caruta de jidani, sa ierte cinstita fata dumneavoastra.
- Dar bine le mai zici pe nume, manca-lea-ai pe ceea lume!
- Apoi, da, cucoana, dac-asa le cheama, cum hasta pula sa le mai zicem?
- Mai omule, oare nu cumva acela a fost Hristos si cu Sfântul Petru? Ca numai ei sunt asa facatori de minuni...
- D-apoi, da, cucoana, mai stiu eu cine sa fi fost? Dumnezeu ori dracul, sa-i bag in pchizda mâne-sa, ca mai bine nu le-oiu zice, sa ierte cinstita fata dumneavoastra, ca stiu ca mi-a facut-o buna...
- Daca-i asa cum spui tu, mai tarane, apoi eu cred ca tot Hristos a fost. Si de-aceea, hai sa-ti cumpar si eu una, spre aducere aminte de anul când s-au facut pe ogoara de cele care spui tu... ca dupa mine aista-i semn de belsug.
- Pule, vrei sa zici, cucoana.
- De-acelea, mânca-le-ai sa le manânci, ca mult le mai porti prin gura.
- Apoi da, dac-asa ni-i deprinsa gura, ce sa facem? Iertati si dumneavoastra! Dar si dac-a fi dupa vorba dumitale, cucoana, apoi mult stau eu si ma mier de Dumnezeu. Ce dracul? N-are el alta treaba decât numai se-apuce de facut pule pe ogoarele oamenilor! Doamne, iarta-ma, dar pulos trebuie sa mai fie si Dumnezeu acela, de-i plac asa de mult pulele! Însa mai stii pacatul? Oiu face si eu ca dumneata, cucoana. Poate a vrut Dumnezeu sa se cace cu bani în punga mea, ca de mult sade pustie - franta de para n-am la sufletul meu. - Ei, ce zici, cucoana, iei-ti una ori ba? - ca ma prea întârziu cu iarmarocul.
- Apoi ce mi-i cere tu pe scârnavia asta, zise cucoana, facându-se ca i-i greata oarecum... Vorba ceea: dee-mi-o Dumnezeu, dar nu-mi trebueste.
- Apoi ce sa-ti cer, cinstita cucoana! Ca sa nu ne sbatem, mi-i da cinci sute de lei în capat si pace buna.
- Ce-ai spus? Cinci sute de lei? Dar stii ca esti de duh, mai tarane!
- Apoi, da, cucoana, mult mi-au asudat si mie coaele, pân-am prasit atât amar de pule, si le-am adus în halul ista, cum le vezi� si daca de la una ca dumneata nu m-oiu chiaburi, apoi de la tarance de-a noastre ti-ai gasit sa ma pricopsesc? Ca ele ar voi sa le dai cate-o testea de pule de-o para si câte-un vraf pe deasupra... Asa-i la noi la tarani, baga-mi-as, Doamne iarta-ma, sa-mi bag! Sa iertati de vorba ceea proasta!�
- Mai, tarane, dar trei sute de lei nu ti-i deajuns?
- Nici o letcae mai putin, cucoana.
- Patru sute, mai.
- Nu se poate, cucoana.
- Nici 450?
- Ba nici 499 de lei si 39 parale. Nu te mai pune si dumneata, cucoana, pentru 50 de lei. Fa-mi încaltea o saftea sa nu mai stea c-ai sa ai bunatate de pula, de mi-i pomeni, si mi-i îndrepta si la alte cucoane de-a dumneavoastra...
- Hai, na-ti 500 de lei, zice cucoana. Dar nu cumva sa te obraznicesti sa spui cuiva ca mi-ai vândut mascarale de-aiestea, c-apoi al tau e dracul. Înteles-ai?
- A... ra! cucoana, d-apoi eu grija asta o am, pacatele mele?
În sfârsit, cucoana da 500 de lei, îsi ie pula - si taranului pe ici i-i drumul, se duce-n treaba lui sa vânda cum a puté si pe celelalte pule. Dar pule de-ar avé, despre asta nu se mai plânge el acum. Vorba ceea: calul bun din grajdiu se întreaba.
Dar ce mai atâta vorba. Cum s-a dus taranul, cucoana cea pasnita si spasita face o cutie de argint poleita cu aur, împodoleste sfânta pula în bumbac, stropit cu arome, o asaza s-o încue în cutie ca pe un odor nepretuit, ia cheea la sine, si când îi venea haghitele se aseza gospodareste pe treaba, îsi astâmpara pofta, si ca mai ba sa-i duca dorul, sau sa umble pe apucate, ca pâna atunci. Se închipuluise biata cucoana câte se poate de bine pentru batrânete...
Amu, într-una din zile, iaca ce vine popa de pe mosia cucoanei s-o roaga de toti Dumnezeii sa-i boteze un copil. Cucoana, ca sa nu strice hatârul popei, pune caii la caruta si se duce cu dânsul în sat sa-i boteze. Si dupa ce-i boteaza copilul, ramâne la popa la masa în acea zi. Si la masa lua si cucoana mai mult un paharut doua de vin, cum îi treaba oamenilor: ba ia poftim luati-l macar pâna la brâul preotesei, ba, atâta rau sa fie! - pe cucoana o ia vinul de cap, si pe loc îi si vine pofta de pula� Ei! Ei! ce-i de facut? Da cucoana sa se duca acasa, popa si cu preoteasa n-o lasa.
- Ai sa mâi la noi în asta noapte, cumatrita, zisera ei, ca doar nu-ti plâng copiii acasa.
În sfârsit, cucoana scapara de dor de pula...
- Cumatre parinte, zise ea de la o vreme: daca nu ma lasati sa ma duc, tine cheea asta, si fa bine sfintia ta de te du acasa la mine, deschide ladoiul de lânga patul unde dorm eu, scoate de-acolo o cutie de argint si mi-o ada-ncoace, ca-mi trebuie ceva dintr-însa: chitibusuri de-a noastre, stii, cum îi treaba femeilor...
Popa, chitind ca-s niste daruri pentru preuteasa, pe data si porneste calare.
Si ajungând pe la ameaza, în mijlocul verii, si da inima din popa de caldura. Când pe la mijlocul drumului, trecând prin marginea unei paduri, sta la umbra unui copac pletos sa se racoreasca oleaca. Si cum sta de se racorea, îi da dracul în gând sa umble în cutie si sa vada ce-i acolo? Suceste el cutiea, o învârteste si nu stiu cum face c-o deschide. Si când se uita înauntru, ce sa vada? Vede coscogemite mascara, învelita în bumbac stropit cu aromate... Atunci popa cuprins de mierare, începe a suera. Si cum se mira el suerând, pula face zmârc! în curul popei... Popa atunci începe a racni si zice: Doamne, izbaveste-ma de vrajmas! Nu lasa pre robul tau de batjocora diavolului! Ca tie unuia am slujit si afara de tine pre altul nu stiu. Dar toate erau în zadar. În sfârsit, daca vede popa si vede ca nu mai este scapare, scoate bârnetul de la izmene si cu un capat îl leaga de copac,iar cu celalalt capat de bârnet, leaga pula cum poate, si unde nu începe popa a se smuci si a cotigi în toate partile, cum se smucesc boii la tânjala, când trag ceva din greu, dar nu era chip� Se roaga el popa, racneste el popa, cârneste el, popa, dar nu-i nadejde de scapare, c-o dat peste pula mare.
În sfârsit oleaca de nu era sa iasa sufletul din popa; când noroc de la Dumnezeu, eaca o vaca, pe care o palise strechia, cât pe ce erea sa dee peste dânsul sa-l zdrobeasca. Atunci popa, de spaima, începe a striga desnadajduit: ho! ho! haram, mânca-te-ar lupchii sa te manânce! Vaca da în laturi si atunci numai eaca si pula ese din curul popei!... Si când se vede popa scapat, o si croieste la fuga prin padure ca un nebun, lasând si cal si cutie si bârnet si preuteasa si cucoana si tot, si se va mai duce în toata lumea. Si dus a ramas si pâna în ziulica de astazi.

Sâmbata, 1877 Octombrie 22 1878 Noemvrie 12
Povestea lui Ionica cel prost (poreclit si Irimieia)
de Ion Creanga

Amu cica era odata într-un sat un baetan, care n-avea nici tata, nici mama si nici o ruda; asa era de strein, de parca era cazut din ceriu. Si fiindca baetanul acela era supus, rabdatoriu si tacut, si barbatii si femeile din acel sat se luase a-i zice "Ionica cel prost, Ionica cel prost" si asa îi ramasese acum numele. Dar stiti ca e o vorba ca:"dracul în curu' prostului zace".
În satul acela erau o multime de feciori de gospodari, care de care mai chiaburi si mai tantosi -- tot de cei care umbla cu chebea între umere si poarta caciula pusa de-a cateaua. Si Ionica cel prost n-avea cap sa se amestece în vorba lor, c-apoi ce patia cu nime nu împartea, sermanul! El si la crâsma, si la joc si pe la nunti sedea tot deoparte, ca un puiu de bogdaprosti, se facea Tanasa si numai asculta ce pun la cale flacaii ceilalti; si când îi placea ce fac ei, da si el din cap si zicea în gândul sau ca "tot bine este". Asta era vorba lui Ionica. Iara când nu se multumea cu ceea ce fac ei, atunci numai icnia si el si tacea molcum - cum îi omul cel strein si nebagat în sama.
V-am spus ca satul acela era plin de flacai.Negrasit ca unde-s flacai multi, fete sunt si mai multe; asta-i de când lumea; si tinere si batrâne, si frumoase si slute, si bogate si sarace, si harnice si lenese - de toata mâna.
Si bietele fete, cum îs fetele, îsi asteptau si ele ceasul de maritis cum asteapta porcul ziua de Ignat... Vorba ceea :"Joi, tapule, joi, la tine ici (arata gâtul tapului) si la mine ici (arata la chipernita...). Si apoi stiti ca este o vorba ca :"tot paiul are umbra lui si tot sacul îsi gaseste peticul". S-apoi când mai este s-oleaca de noroc la mijloc, atunci stiu ca-i bine, vorba lui Ionica.
Dar sa venim iar la vorba noastra. Între toti flacaii din satul acela si din vecinatate, era un flacau fruntas, anume Vasile a Mârgaoae care s-a însurat si a luat de nevasta iarasi o fata de fruntas, anume Catrina lui Popa Cioric, care era cea mai frumoasa si mai hazulie fata dintre toate fetele din sat si de prin împrejurimi.
Dar par'ca vad ca va tineti sa întrebati ca de ce-i ziceau lui Popa Cioric, Cioric? Mai aveti putintica rabdare ca îndata veti afla si asta. Dascalul din sat a zapsit odata la popa molfaind un potlog de cioric în postul cel mare, chiar în sfântul oltariu. Si de la o împarteala de colaci, dascalul având ciuda pe popa, l-a dat pe bete. Si apoi sa fereasca D-zeu sfântul sa nu te afle oamenii macar cu cât îi negru supt unghie ca îndata îti pun coada, cum i-au aninat si popei codita de cioric. Anapoda mai sunt si oamenii; când vad ochii..., par'ca dracul li spune.
Acum sa venim iar la vorba noastra de unde am lasat.
Dupa ce s-a ispravit nunta, toti flacaii ceilalti au ramas ca opariti si batând din buze. Si ca sa mai alunge aleanul din inima lor s-au adunat si ei acum cu totii la crâsma si s-au asternut pe baute o saptamâna întreaga; parca nici nu li pasa ca au boi si vaci de hranit si de adapat, cai de tesalat si câte alte trebi nu-s la casa omului gospodar, când vre omul sa le faca.
Ionica cel prost, cât ici cât colé, s-a luat si el pe urma lor, a intrat în crâsma, a strigat la crâsmareasa sa-i aduca o sângeaca de rachiu, s-a aprins cionca si s-a pus si el deoparte într-un ungheriu, ca un baet sarac si strein ce era. Flacaii ceilalti, dupa ce-au luat betiea de coada, au început a-si varsa inima unul catra altul, cum îi omul când prinde si el sermanul oleaca de chef.
Unul zicea: "Ma! da' natarai am fost de-am lasat asa draguta de fata sa scape dintre noi! Asa trupusor mladios, s-asa sân arzuliu, asa ochisori negri scânteeiori, si asa sprâncene încordate, nu stiu, zau, de ne-a mai da ochii a vede! Siretul cela de Vasile a facut ce-a facut si ne-a sters papusoiul de pe foc..."
Altul zicea "Ma! eu as da o pareche de boi, cei mai frumosi numai sa ma lase s-o pup odata colé, cum stiu eu..."
Altul :"Eu as da si camesa de pe mine numai sa ma lase sa-i pun mâna la tâte oleaca..."
- Te cred si eu, zise altul, de asta nici popa nu s-ar da în laturi - sar eu, mai pulica, m-as da rob la turci ca sa ma lase numai odata sa ma culc la sânul ei cel arzuliu, vorba lui Talpan.
- Bine t-ar mai fi, zise atunci un holteiu tomnatic, care nu mai avea acum grijile aceste... dar prea departe ai ajuns; daca t-a fost de dânsa, când era fata mare la parinti acasa, de ce-ai sezut deoparte ca un feteleu s-ai cascat gura? Acum na-va câte-un paiu. Scobiti-va printre dinti si va clatiti gura cu câte-oleaca de vin. V-ati trezit si voi tocmai a treia zi dupa Ispas. Ea are acum bucatica ei si degeaba vorba.
Ionica cel prost, cum sta deoparte si-i asculta, nu s-a mai putut stapâni sa taca, ci s-a sculat iute de unde sedea, lasat si frica si tot la o parte, si s-a dus drept între dânsii, zicând: Mai flacai, tot îmi ziceti voi ca eu sunt prost, dar, dupa cum vad eu acum, mai prosti sunteti voi de-o mie de ori decât mine. Degeaba va mai tineti cu nasul pe sus si sunteti asa de tâfnosi... Ce-mi dati, voi, mai si s-o ferchezuesc eu pe Catrina, de fata cu barbatu-sau, chiar acum daca vreti?
Atunci toti flacaii, îndraciti de ciuda, au sarit drept în picioare si s-au rapezit ca niste vultani asupra lui Ionica, zicând: "Ce-ai zis tu,mai Saracila? Daca ai baut rachiu, nu trebuia sa-ti bei si mintea."
- Ia luati-l, mai, de cap zice unul, sa se învete el de altadata a mai vorbi într-aiurea.
- Da ia dati-i pace, mai, zise altul, poate ca omul stie ce vorbeste... Sa-i vedem mai întâi lauda si apoi sa-si iee plata� Ia spune ce sa-ti dam, mai Ionica, ca sa faci ce-ai zis tu?
- Ia, una de noua lei, zise el s-o vadra de vin vechiu, nu va cer mai mult.
- Iaca una de noua lei, zise un flacau, vadra de vin om be-o pe urma; numai sa vedem si-ais pacat.
- Fie s-asa, zice Ionica. Acum haideti câtiva cu mine si va puneti de pânda la paretele din dosul casei lui Vasile, de va uitati pe ferestruica, si-ti vede cu ochii ce-am sa fac eu. Numai încet, sa nu tropaiti cumva ori sa faceti larma, ca sa vârâti omul în prepus, c-apoi atunci sa nu fie vina mea. Eu ma cunosc cu câinii, dar voi luati pâne mueta în rachiu, de îti îngaima pâna oi face eu treaba...
- Atunci se ieu vreo trei-patru flacai dupa Ionica, si hai, hai! hai, hai! ajung la casa lui Vasile în puterea noptii. Deschid si portita binisor si intra în ograda fara sa zapeasca câinii, pentru ca chiar atunci aveau si ei o nunta în sat... Dar cu atâta mai bine.
Flacaii cei patru se pun la pânda la paretele din dosul casei, dupa cum le-a fost vorba, iara Ionica se duce la usa si începe a clampani si a bate, strigând: baica Vasile, baica Vasile, acasa esti?
Catrina atunci se trezeste din somn si zice: Badica, badica! ia scoala ca nu stiu cine bate la usa. Vasile atunci se scoala repede, se duce la usa, în tinda, si întreaba rastit: cine-i acolo?
- Eu, baica Vasile!
- Cine eu?
- Eu, Ionica cel prost.
- Ca numai unul ca tine trebuia sa fie, ca sa sparii oamenii din somn la vremea asta. Dar ce cauti pe la noi tocmai acum, în puterea noptii, mai Ionica, zice Vasile, cascând.
- Ma rog�, baica Vasile, deschide-mi usa si ti-oiu spune eu ce caut; nu ma lasa ca la d-ta mi-i toata nadejdea...
Vasile, cum aude asta, da drumul lui Ionica, închide iar usa, împinge zavorul la loc si apoi intra amândoi în casa, bojbaind pe la usori si împedecându-se de prag pe întunerec.
- Da ce-i, mai Ionica, zise Vasile, aprinzând opaitul; au dat turcii în tara, de umbli sculând oamenii de pe la case acum în puterea noptii?
- Of! baica Vasile, of!ba mai rau decât turcii. Satul s-a pus ochii pe mine, vazându-ma ca-s baet strein si fara nici un sprijin, s-o vre numaidecât sa ma dee la oaste. Vornicul, pasnicul si alti câtiva câneri, cât pe ce erau sa pue mâna pe mine. Si eu simtind asta, am scapat dintre dânsii ca dintre niste câini turbati, m-am furisat cum am putut si rapede am spulichit-o, tiind tot o fuga pâna la d-ta. Si numai mort m-or lua de-aici; afara numai daca-i vre sa ma dai si d-ta baica Vasile!
- Da tine-ti firea, mai Ionica, nu fi asa de fricos, ca doar nu-i tara-n prada. Socru-meu îi Popa în sat la noi, Nanasu-i vornic, Mosu-i pasnic, si tata-i vataman; ce dracul; oiu pute eu sa fac ceva pe sub mânica si pentru tine, ca sa te scap. Numai la vara, cand oiu ave si eu de lucru, cred ca om îi fi si tu.
- D'apoi mai încape vorba, baica Vasile? Numai mult stau si eu de ma mier, ce dracu' au aistea cu mine, de ma urmaresc si ma prigonesc pâna la atâta; parca le-am mâncat capul...
- Las', mai Ionica, nu te mai îngriji atâta; daca te-ai vazut odata în casa la mine, n-ai habar, ca uite pistoalele cele cum stau încarcate colo în cuiu! Dar nu stiu cum sa mai zic eu ca sa nu gresesc. S-or fi pus si ei cu ochii pe tine, nu-i vorba, daca tot umbli ca un fulau prin sat de colo pâna colo si n-ai nici un capatâiu. Ia însoara-te si tu, si atunci ai scapat de oaste; n-or mai ave ce zice nici ei. Hai sa te toporâm iute si degraba! Iaca fata buna pentru tine: ia pe Ioana Todosicaii din deal - fina socru-meu - si te cununam într-o noapte eu si cu nevasta-mea, chiar aici în casa la mine. Ce zici si tu bre Catrina, asa-i c-avem sa facem o casa buna, cum se cade? S-avem sa jucam la nunta ca sa scuturam toti puricii de asta vara.
- Mai asa? Nunta-i gata, numai de-ar vrea fata, zise Catrina sughitând.
- Da' ce-a mai cauta si ea, zise Vasile, ca doar n-o sa umple bors în vasca ceea a ei...
- Ia amu ai vorbit si tu de te-ai prichit, zise Catrina bosumflata; macar ca leorbaiti voi barbatii cum va place, dar eu, slava Domnului, n-am vazut gunoiu de fete pâna acum.
- Apoi daca nu va veti tine voi parte una alteia, cine are sa va tie? zise Vasile. Dar ce, Ionica nu-i bun? Ba, zeu, înca nu-i ea de nasul lui... Parca cine stii cine-i ea ca sa-i rupa cineva mânecile pâna pe-acolo. Stiu ca n-o fi asteptând s-o iee feciorul lui Pulea Spatariul...
- Da' ce-i mai ai grija atâta, zice Catrina, mânca-i-ai ceea... sa-i manânci! (sa ma ierte Ionica de vorba cea proasta...)
Ionica, nu-i vorba, avea bun sprijin în Vasile, dar în Catrina si mai bun, pentru ca el, ca baet strein si sarac, slujise mult si la tata lui Vasile si la al Catrinei. Cu Catrina scarmanase Ionica lâna si facuse caere; cu Catrina scosese canipa din topitoare. Povestea cantecului: A zis lelea ca mi-a da / Cand s-a coapce cânipa / S-a duce-o la topitoare / Si mi-a da dintre picioare!
Cu Catrina depanase Ionica fuse si-i ajutase a lua capele de pe râschitoriu. Cu Catrina la nebedit, cu Catrina la ghilit, cu Catrina la cules fragi si capsune din padure, cu Catrina în toate partile... În sfârsit ce mai la deal la vale, Catrina stiea treaba lui Ionica, cum se cade si Ionica pe-a Catrinei înca hat de pe când era ea fata mare. Cum s-ar zice, s-a scapat si ea atunci în tarina, ia asa în saga câte-oleaca: adecalea Ionica daduse peste Catrina - Norocul lui Vasile, ca sa nu se mai trudeasca si el atâta a face începutul...
- Ce zici, mai Ionica, sa iau treaba pe mâneca? te hotarasti sa te însori?
- Apoi da, baica Vasile, zice Ionica scarpinându-se în cap; D-tale usor ti-i a zice. Dar eu ce-am sa fac cu femeea?
- A...ra! mai Ionica, prost mai esti! D'apoi nu stii tu ce face omul cu femeea lui? Uita-te! Pune mâna unde-i lâna, cum am pus eu la Catrina... (apucând-o tocmai de colo...)
- Doamne, badica, Doamne, tare mai esti si d-ta nu stiu cum; faci copilarii si vorbesti nimicuri de fata cu oameni streini în casa.
- Da' ia las', mai Catrina, las', nu te mai marghioli si tu atâta, ca doar Ionica-i de-a nostri...
- Ei, cum t-ai mai luat de sama, mai Ionica? Tot nu stii ce ai sa faci cu nevasta, când te-i însura? S-o dai pe mâna mea, mai, ca de asta, slava Domnului, nu-i suparare...
- D'apoi d-tale asa ti-i a zice, baica, ca ai avut tata si mama sa te învete. Dar eu de la cine era sa-nvat, ca am ramas de mic copil sarac de parinti...
- Apoi dar tot bine zic oamenii ca esti prost, mai Ionica. Hai! ce-mi dai tu mie sa te-nvat eu?
- D'apoi ce nu t-as da, baica, din toata saraciea mea! Dar numai una de noaua lei am la sufletul meu!
- Buna-i s-aceea, mai Ionica, daca n-ai mai mult, ad-o-n coa', mai baete. Si te învat eu tot mestesugul gospodariei, ca daca nu-i pula / casa nu-i satula.
Ionica scoate atunci cea de noaua lei s-o pune în palma lui Vasile. Vasile o ie cu bucurie, o stupeste si zice: noroc sa de D-zeu. Apoi o pune în punga si zice Catrinei:
- Catrina - hai! Ia aseaza-te tu oleacaa, bre, colé cum stii tu, si ridica-ti poalele sa vada si prostul ista ce facem noi, sa se învete a face si el�
- Vai de mine si de mine, zise Catrina, cu mâna la ochi, de rusine, asta înca-i una; parca vorbesti de pe ceea lume, barbate. Nu cumva te-ai apuca de facut nazbâtii de fata cu oamenii? Strânge-ti mintile acasa, zaludule!
- Ia taci, bre Catrina, taci! Iaca cea de noaua lei, sa-ti iei margele si cercei. S-o dat-o pravale pe pat, îi radica poalele frumusel si zice; Apropie-te, mai Ionica, si deschide-ti ochii în patru de te uita, ca sa înveti si tu... Si da-i, si da-i, de-i mergeau petecele...
Catrina vazând si ea pe barbatu-seu ca-i asa de natarau, a închis ochii ca mâta si s-a facut moarta-n papusoi... Iar Ionica cel prost, holbând ochii mari, a ramas înlemnit, cu gura cascata si numa-i curgea bale ca la câinii cei turbati!
- Ei, mai Ionica, zise Vasile cu limba scoasa-afara si gâfâind, dupa ce s-a mântuit, nici acum nu te-ai dumirit, ce-ai sa faci cu nevasta dupa ce te-ai însura?
- Doamne, baica, tae-mi capul, daca stiu ce-ati facut D-stra.
- Ptiu, mai! Da greu mai esti de cap! Se poate sa nu-ti intre atâta chitibus în bostan, dupa cât ti-am aratat eu? Se vede lucru ca esti facut spre zile mari, sau dracul mai stie cum, de-ai iesit numai asa un bot cu ochi si fara nici oleaca de pricepere în capul tau, punihosule ce esti!
- I-auzi, fa Catrina, ia peste-asa barbat sa fi dat tu s-apoi te vedeam eu ce faceai, când îti vin haghitele...
Catrina auzind asta se marghiolea si se prefacea mânioasa, sezând cu mâna la ochi si zicând: Nu ti-i oarecum sa-ti fie, nebunule! M-ai facut de rusine în fata lui Ionica, mânca-l-ar jigul sa-l manânce. Ca numai el ne-a stricat somnul cu oastea ceea a lui, vedea-l-as radavoiu sa-l vad!
- Doamne, mai Catrina, cum îl mai blastami si tu curat degeaba; da' unde era sa se duca si el saracul, daca n-are pe nimene... Ei, mai Ionica, ce zici, nu ti-ai mai închipuit tu, în capul tau, ce-ai sa faci cu Ioana ta, când a fi sa fie?
- Tae-mi capul, baica, nu t-am mai spus?
- Mai, da drept sa-ti spun ca proasta lighioaie mai esti! Nu stiu, zeu, daca te-ar prinde si la oaste, cum ai duce-o, daca esti asa de bucciu la capul tau.
- Ia ar face si el mamaligi la ceilalti, zise Catrina, cu capul ascuns în cerga, ca de alta nici nu-i bun, cred eu...
- Ia lasa-l fa Catrina, si tu acum; nu-l mai pildui atâta, ca-l vezi câtu-i de necajit, sarmanul! Ia mai bine învata-ma ce sa fac cu dânsul?
- Ce sa faci? Fa ce stii, daca ti-ai luat beleaua pe cap.
- Apoi dar eu gasesc cu cale sa te mai asezi tu oleaca colé la muchea patului si cu picioarele de-a umere, sa vada si punihosul ista mai bine ce facem noi; poate c-a puté si el odata baga în cap... Ca, zeu, îmi vine sa-l umflu cu dintii de par de ciuda ce mi-i pe dânsul; ca înca n-am vazut asa tigoare de om de când îs eu.
- Ia las' baica Vasile, zice Ionica, nu mai nacaji degeaba pe lelica Catrina, ca vad eu bine ca n-am sa mai învat câtu-i lumea si pamântul...
- Ba nu, mai Ionica, nu te las din casa mea pâna nu-i învata în asta noapte, fereasca D-zeu! Ca am de gând numaidecât sa te-nsor si sa fii de casa noastra.
- Catrina - hai! ia asaza-te, bre, odata, colé cum îi stii tu mai bine; nu mai fi asa de rusinoasa, ca Ionica-i de-a nostri, si ca mâne-pomâne are sa faca si el cu Ioana lui ce facem noi acum.
Catrina nu prea vruia sa se aseze, cam umbla cu soparcaeala. Da povestea tiganului: "Sopârcai cu cine sopârcai, însa Ivan, nu sopârcai".
Tocmai asa si deliul de Vasile nu mai astepta multa rugaminte, ca ia pe Catrina lui cam pe nepusa masa, o asaza colé frumusel la muchea patului, cu picioarele de-a umere si striga la Ionica sa iee sama si sa bage în cap, ca-l manânca mama dracului.
Si cum se mântue, Vasile întreaba:
- Ei, mai Ionica, mai poti zice si acum ca n-ai învatat?
- Doamne, baica Vasile, numai ca mi-i groaza de d-ta sa-ti spun drept; dar zic eu ca n-am putu învata de fel.
- Ta-te pustiea sa te bata, netotule, ca bolânda tigoare de om mai esti; îmi vine sa-ti sucesc gâtul, nu altceva, tihaitule si punihosule!
- Catrina - hai, ia las', fa, sa faca si el odata ca poate atunci s-a deschide mai bine la cap...
- Vai de mine si de mine! Ce spui, barbate, ce-ti iese din gura? Nebun esti? Ori te faci numai? Dar cum ai crede tu c-as face eu una ca asta, ca doar n-am mâncat matraguna? Alei! Nu ti-i rusine sa-ti fie! Dar de care femei ma crezi tu pe mine?
- Ia las', fa Catrina, las'! Unde a mers miea, mearga acum si suta: ca doar, futu-l, n-a sa t-o manânce din loc.
S-odata, c-o mâna trânteste pe Catrina pe pat, iar cu cealalta apuca pe Ionica de camasoiu si-l trage peste dânsa, cudeasila!
Atâta i-a trebuit lui Ionica cel prost, s-apoi atunci las' pe dânsul ca pe loc s-a dat la brazda, si povestea cântecului: Scoase-o vâna cat o mâna, / Bortelita-n capatâna / Strunjita la radacina; / Si acum o puse, / Cum se duse / Parca fu, pustiea, unsa...
Si unde nu începe a lua pe Catrina cam în raspar, colea, cum stiea el mai de demult... de pe la parintele Cioric de-acasa... de prin papusoi si de prin alte cele dudae... când taiau tevi de cucuta si de soc si le destupau cu huludetul...
Catrina la început ar cam si suvait ea parca, de ochii lui Vasile; dar de la o vreme a lasat si rusine si tot la o parte si s-a pus si ea pe drum. Vorba ceea:
- Stai, cumatra, nu vâsca / Ca de pula nu-i scapa, /
- Nici eu nu vreau ca sa scap / Ca mi-i a fute de crap!
- Valeu, badica, m-au ajuns tocmai la lingurica, zice Catrina, buricându-se cât se putea si apoi cazu într-un lesin...
- Ia, asa, zice Vasile: cu prostul ti-i în cârd; cât nu stie cica, nu stie, d-apoi si când începe a învata, da de tocmala...
- Încet, mai nataraule, ca mi-i spânteca nevasta... Hai, scoala-te acum de pe dânsa, mormolocule!
- Poti sa-l mai lasi oleaca, baica, nu-l zminti acum ca par'ca ma unge cu unt, zise Catrina, tragându-si suflarea-ntr-însa, de par'ca se frigea.
Ionica cel prost, sireicanul, era:
Ciobanas de la mânzari / Cu pula cu trei spinari / Face prin p***a carari...
Un flacau din cei care pândiau dupa casa, miscat pâna la rarunchi începu atunci a cânta încetisor, zicând:
Da-i, da-i, da-i! Da-i, da-i, da-i! Pân' ce-a plati 9 lei
Fata popii lui Cioric / Betejita-i la buric
Da-i, da-i, da-i! Da-i, da-i, da-i! Pân' ce-a plati 9 lei
Multumesc lui D-zeu / Ca n-am betejit-o eu! idem
S-a betejit-o Irimiea / Ca i-e mare maciuliea! idem
Si mai da-i si iara da-i / Pân' ce-a plati 9 lei!
Iara ceilalti flacai când au mai vazut pe Ionica ca se scoala de peste Catrina, si pe Vasile ca-i asa de natarau si nu-i zice nimica s-au pus mâinile-n cap si crapau de ciuda. S-odata-au si-nceput a tropai înadins s-a face larma, ca sa dee pe Ionica de gol. Ionica atunci pe loc a înteles viclesugul lor s-odata a început si el a striga: Nu ma lasa, baica Vasile! Auzi cânerii, s-aici m-au nimerit. Au venit dupa mine ca sa ma prinda si sa ma dee la oaste� Vai de mine si de mine! Ce-am sa ma fac?
- Da nu te spaimânta asa, mai Ionica! Niboisa (ruseste - a nu te speria), fricosule, ca doar esti cu mine, zise Vasile. S-odata si pune mâna pe pistoale si sloboade vreo doua-trei pe fereastra afara de s-a stâns si opaitu de pe prichiciu s-a sarit inima din Catrina, de frica.
Atunci flacaii, na! pe ici li-i drumul. S-au împrastiat toti ca puii cei de potârniche, luând-o la sanatoasa... Si dupa ce s-au mai departat oleaca iarasi s-au introcolat si iar au început a cânta: "da-i, da-i, da-i! si a chiui ca la nunta - în pilda lui Ionica si-a Catrinei, tiind tot o fuga pâna la crâsma si ducând veste celorlalti despre ceea ce au vazut. Iar Vasile dupa ce s-a încredintat bine ca nu mai este nimic pe afara, a dat drumul lui Ionica din casa si i-a zis ca sa se duca întins la Teodosiica din deal si sa-i spuna ca l-a tramis el, si pentru ce anume l-a tramis.
Ionica, însa, care nu avea grija Teodosiicai si a fetei sale Ioana, cum a esit din casa lui Vasile s-a dus întins la crâsma dupa ceilalti flacai, ca sa bee ramasagul împreuna cu dânsii si sa li dee acum în obraz si despre rautatea, fala si fuduliea lor.
Si de-atunci ca mai ba sa se arate ceilalti flacai fuduli de Ionica si sa-l mai tie de prost ca pâna atunci.
Iara lui Vasile peste cateva zile i s-a dus buhul în toate partile, de-l râdeau toti si cu curul. Si a trebuit numaidecât sa-si iee talpasita din sat si sa se duca în toata lumea, cu femee cu tot de raul crancalailor.
Si iac-asa oameni buni si boieri D-voastra, am gasit si eu cu cale, ca de cât oiu vorbi mascarale, mai bine de-astea...
Si cine-a zice ca-s vorbe de masa, sa aiba ticna si liniste-n casa!


Scrisa de Ion-Vântura-Tara, în Iasi, la 22 octombrie 1876 si dedicata caracudei din Junimea îmbatrânita în zile rele, la prilejul aniversarii a treisprezecea, numarul dracului.

ION CREANGA - POVESTI SI POVESTIRI - MOS NICHIFOR COTCARIUL



Mos Nichifor nu-i o inchipuire din povesti, ci e un o0m ca toti
oamenii; el a fost odata, cand a fost, traitor din mahalaua Tutuenii
din Targul Neamtului, dinspre satul Vanatorii-Neamtului. Cam pe vre-
mea aceea traia mos Nichifor in Tutueni, pe cand bunicul bunicului
meu fusese cimpoias la cumatria lui mos Dediu din Vanatori, fiind
cumatru mare Ciubar-voda, caruia mos Dediu i-a daruit patruzeci si
noua de mioare, oachese numai de cate un ochi; iara popa, unchiul
unchiului mamei mele, Ciubuc Clopotarul de la Manastirea Neamtului,
care facuse un clopot mare la acea manastire, cu cheltuiala lui, si
avea dragoste sa-l traga singur la sarbatori mari; pentru aceea ii si
ziceau Clopotarul. Tocmai pe acea vreme traia si mos Nichifor din
Tutueni.
Mos Nichifor era harabagiu. Caruta lui, desi era ferecata cu teie,
cu curmeie, insa era o caruta buna, incapatoare si indemanatica. Un
poclit de rogojini oprea si soarele si ploaia de a razbate in caruta lui
mos Nichifor. De inima carutei atarnau pacornita cu felestiocul si pos-
teuca, care se izbeau una de alta, cand mergea caruta, si faceau: tron-
ca, tranca! tronca, tranca! Iara in belciugul de la carambul dedesubt,
din stanga, era aninata o bardita, pentru felurite intamplari. Doua
iepe, albe ca zapada si iuti ca focul, se sprijineau mai totdeauna de
oistea carutei; mai totdeauna, dar nu totdeauna, caci mos Nichifor
era si geambas de cai, si cand ii venea la socoteala, facea schimb, ori
vindea cate-o iapa chiar in mijlocul drumului, si atunci ramanea oistea
goala pe de-o parte. Ii placea mosneagului sa aiba tot iepe tinere si
curatele; asta era slabiciunea lui. Ma veti intreba, poate: De ce iepe,
si totdeauna albe? Va voi spune si aceasta: iepe, pentru ca mos Nichi-
for tinea sa aiba prasila; albe, pentru ca albeata iepelor, zicea el, ii
slujea de fanar noaptea la drum.
Mos Nichifor nu era dintre aceia care sa nu stie ca nu-i bine sa te
pui viziteu la cai albi si sluga la femei ; el stia si aceasta, dar iepele
erau ale lui, si, cand le grijea, grijite erau, iar cand nu, n-avea cine
sa-i banuiasca.
Mos Nichifor fugea de carausie, de-si scotea ochii; el se ferea de
ridicaturi, pentru ca se temea de surpatura.
Harabagia, zicea el, e mai buna, ca ai a face tot cu marfa vie, care
la deal se da pe jos, la vale, pe jos, iar la popas, in caruta. Mos Nichifor
avea o biciusca de cele de canepa, impletita de mana lui si cu sfichiul
de matase, cu care pocnea de-ti lua auzul. Si cu incarcat si cu descarcat,
la deal mos Nichifor se da pe jos si tragea de-a valma cu iepele. La vale
iar se da jos, ca sa nu se speteasca iepele. Chiriasii, vrand-nevrand,
trebuiau sa se dea si ei, caci le era lehamete de morocaneala lui mos
Nichifor, care indata troncanea cate una cam de aceste:
Ia mai dati-va si pe jos, caci calul nu-i ca dobitocul, sa poata vor-
bi...
Daca stiai sa potrivesti din gat pe mos Nichifor, apoi era cat se
poate de sagalnic. De intalnea vrun om calare, pe drum, intreba: De-
parte ai lasat pe voda, voinice? Si apoi indata da bici iepelor, zicand:
Alba-nainte, alba la roate,
Oistea goala pe de-o parte.
Hii! opt-un cal, ca nu-s departe Galatii, hii!!!
De intalnea pe drum neveste si fete mari, canta cantece sagalnice,
de-alde-aceste:
Cand cu baba m-am luat
Opt ibovnice-au oftat:
Trei neveste cu barbat
Si cinci fete dintr-un sat s.a.
Ei, ei! Apoi zi ca nu-ti venea sa pornesti la drum, mai ales in luna
lui mai, cu asemenea om vrednic si de-a pururea vesel! Cateodata
numai, cand prin dreptul crasmei te faceai niznai si nu stiai sa
potrivesti din gat pe mos Nichifor, nu-l prea vedeai in cheji buni, dar
si atunci tot repede mana de la o crasma pana la alta.
Mai ales intr-un rand ii placea lui mos Nichifor doua iepusoare,
care mergeau de minune la drum. Dar la crasma, mort-copt, trebuiau
sa stea, caci le cumparase de la un popa, nefiind pe vremea aceea
pojarnicii, de unde sa cumpere altele, care sa tina fuga tot intruna!
Spunea tata ca i-au spus si lui batranii, care auzisera din gura lui
mos Nichifor, ca pe vremea aceea era bine sa fii harabagiu in Targul-
Neamtului, ca te-apucau pe-a-mainile. Cum ieseai din Varatic, intrai
in Agapia, si cum ieseai din Agapia, intrai in Varatic: apoi in Razboieni,
apoi pe la mitoace, si aveai musterii, de nu erai bucuros; ba sa-i duci
la Piatra, ba la .olticeni, ba pe la iarmaroace, ba la Manastirea
Neamtului, ba la Secu, ba la Rasca, ba in toate partile, pe la hramuri.
Tot tata mai spunea ca ar fi auzit de la bunicul bunicului meu ca
protopopul de la Neamt, de pe vremea aceea, ar fi zis unor calugarite,
care pribegeau in saptamana mare prin targ:
Maicelor!
Blagosloveste, cinstite parinte!
De ce nu va astamparati in manastire si sa va cautati de suflet,
macar in saptamana patimilor?
Apoi da, cinstite parinte, cica ar fi raspuns ele cu smerenie,
lana asta ne mananca, pacatele noastre... Dar n-am mai veni noi, caci,
cum stii sfintia-ta, mai mult cu siacul ne hranim, si apoi, de nu curge,
macar picura, si cine misca tot pisca.
Protopopul atunci, sarmanul, cic-ar fi oftat din greu, inghitind
noduri..., si ar fi dat vina tot pe mos Nichifor, zicand:
De-ar crapa odata sa crape si harabagiul care v-a adus! C-atunci
stiu ca n-ar avea cine sa va mai carabaneasca asa de des pe la targ.
Si cica auzind mos Nichifor de aceasta, tare s-ar fi mahnit in suf-
letul sau si s-ar fi jurat cu juramant ca sa nu mai aiba a face cu parte
duhovniceasca cat a trai el; caci, din pacate, era si evlavios mos Nichi-
for si tare se mai temea sa nu cada sub blestemul preotesc! De-aceea,
cu fuga a alergat la schitul Vovidenia, la pusnicul Chiriac din sfanta
Agura, care-si canea parul si barba cu cirese negre, si in Vinerea Seaca,
prea cuviosul cocea oul la lumanare, ca sa mai usureze din cele pacate.
Si apoi s-a hotarat el ca de-acum inainte sa aiba a face mai mult cu
parte negustoreasca.
Numai negustorul, zicea mos Nichifor, traieste din seul sau si
pe seama lui. Cand intrebai: Pentru ce? mos Nichifor raspundea,
tot glumet: Pentru ca n-are Dumnezeu stapan .
De glumet, glumet era mos Nichifor, nu-i vorba, dar de multe ce
daduse peste dansul, se facuse cam hursuz.
Babatia lui, de la o vreme incoace, nu stiu ce avea, ca incepuse a
scartai: ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba i-e facut de najit, ba
ca i-e facut pe ursita, ba ca i-e facut de plansori si tot umbla din baba
in baba cu descantece si cu oblojeli, incat lui mos Nichifor acestea
nu-i prea veneau la socoteala, si de-aceea nu-i erau acum mai nicio-
data boii acasa. Ba chiar se facuse buclucas, hartagos si de tot hap-
san, cand sta cate doua-trei zile pe langa casa, incat biata babusca lui
era bucuroasa uneori si rasbucuroasa in sufletul ei sa-l vada cum l-a
vedea urnit de-acasa.
Se vede lucru ca si mos Nichifor era facut pe drumuri, caci cum
iesea afara la drum parca era altul; nu mai sta din pocnit cu biciul,
de suguit cu toti drumetii pe cati ii intalnea si de povestit despre toate
locurile insemnate pe unde trecea.
Intr-o dimineata, miercuri inainte de Duminica Mare, mos Nichi-
for deciocalase caruta si-o ungea; cand numai iaca se trezeste la spa-
tele lui cu jupan Strul din Targul-Neamtului, negustor de bacan, iru-
ri, ghileala, sulimeneala, boia de par, chiclazuri, piatra-vanata, piatra
sulimanului sau piatra buna pentru facut alifie de obraz, salcie, fu-
muri si alte otravuri.
Pe vremea aceea nu era spiterie in Targul-Neamtului, si jupanul
Strul aducea, pentru hatarul calugarilor si al calugaritelor, tot ce le
trebuia. Mai facea el, nu-i vorba, si alte negustorii... In sfarsit, nu stiu
cum sa va spun, era mai mult decat duhovnicul, ca fara de dansul nu
puteau manastirile.
Muni dimineata, mos Nichifor!
Buna sa-ti fie inima... jupane Strul. Da cu ce treaba ai venit pe
la noi?
Ia, nora-mea vrea sa mearga la Piatra. Cit sa-ti dau ca sa mi-o
duci?
D -apoi a fi avand chilota multa, cum e treaba d-voastra, ju-
pane, zise mos Nichifor, scarpinandu-se in cap; numai nu-i vorba, ca
poate sa aiba, caci si caruta mea e larga; poate sa incapa intr-insa cat
de mult. Apoi, fara sa ne zbatem, jupane Strul, mi-i da sasesprezece
lei, un irmilic de aur, si ti-oi duce-o, stii colè, ca pe palma; ca, dupa
cum vezi, caruta acum am adus-o de la incaltat si i-am mai tras si o
unsoare de cele a dracului, de are sa mearga cum e sucala.
Ai sa lasi cu noua lei, mos Nichifor, si te-a mai cinsti si fecioru-
meu la Piatra.
Apoi dar, da! cu bine sa dea Dumnezeu, jupane Strul! Ma bu-
cur si eu ca-i tocmai in dricul iarmarocului si poate mi-a pica ceva si
cand voi veni inapoi. Numai as vrea sa stiu, cand avem sa pornim?
Si acuma, mos Nichifor, daca esti gata.
Gata, jupane Strul, numai s-adap iepusoarele aceste. Du-te si
d-ta de-ti pune nora la cale, ca acus te-ajung si eu din urma.
Si cum era mos Nichifor stradalnic si iute la trebile lui, repede
zvarle niste cosolina in caruta, asterne deasupra o pereche de poclazi,
inhama iepusoarele, isi ia cojocul intre umere si biciul in mana si tiva,
baiate! N-apucase jupanul Strul a ajunge bine acasa, si mos Nichifor
si trasese caruta dinaintea usii.
Malca asa era numele nurorii lui jupan Strul a iesit afara sa-si
vada harabagiul. S-apoi, povestea cantecului; las ca era de la Piatra
de locul ei, dar era si imbujorata Malca... din pricina plansului, ca se
desparteste de socri, pentru ca intaiasi data venise ea la Neamt, de
cale primara la socri, cum se zice la noi. Caci nu erau mai mult decat
doua saptamani de cand se maritase ea dupa Itic, feciorul lui jupan
Strul, sau mai bine ar fi sa zic, in voia cea buna, ca se maritase Itic
dupa Malca; caci el lasase casa parinteasca, dupa cum li-i obiceiul, si
la doua saptamani Itic au adus pe Malca la Neamt, a incredintat-o in
mana parintilor lui si s-a intors repede la Piatra, sa se gandeasca pe
negustorie.
Da te-ai tinut de cuvant, mos Nichifor!
Apoi da, jupane Strul, vorba-i vorba: eu nu ma ciosmolesc ata-
ta, ca la drum e bine sa pornesti cat de dimineata, iar seara sa
poposesti devreme!
Oare-i ajunge pana deseara la Piatra, mos Nichifor?
A... ra! da ce stai de vorbesti, jupane Strul? Eu gandesc, de mi-a
ajuta Dumnezeu, pe dupa amiaza sa-ti pun nora in Piatra.
D-ta, mos Nichifor, esti om purtat, stii mai bine decat mine,
dar tot te rog sa mai cu bagare de seama, ca sa nu-mi pravali nora!
Daca doar nu-s harabagiu de ieri de-alaltaieri, jupane Strul!
Am mai umblat eu cu cucoane, cu maice boieroaice si cu alte fete
cinstite, si, slava Domnului! nu s-au plans de mine... Ia, numai cu
maica Evlampia, desagarita din Varatic, am avut eu odata oleaca de
clenci: ca, oriunde mergea, avea obicei sa-si lege vaca dinapoia carutei,
pentru schiverniseala, ca sa aiba laptisor la drum; si cu asta-mi adu-
cea mare suparare, pentru ca vaca, ca vaca, imi irosea ogrinjii din
caruta, ba cateodata rupea leuca, ba la deal se smuncea, de era, intr-
un rand, cat pe ce sa-mi gatuiasca iepusoarele. Si eu, cum ii omul la
necaz, indrazneam sa zic: Maicuta, de ce esti scumpa la tarate si
ieftina la faina? Ea atunci se uita gales la mine si-mi zicea cu glas
duios: Ia taci si d-ta, mos Nichifor, taci, nu mai striga atata pe biata
vacusoara, pentru ca ea, mititica, nu-i vinovata cu nimic. Parintii pus-
nici din sfanta Agura mi-au dat canon sa mananc lapte numai de la o
vaca, ca sa nu imbatranesc degraba; si da, ce sa fac? trebuie sa-i
ascultam, ca sfintiile lor stiu mai multe decat noi, pacatoasele! Daca
am auzit asa, am zis si eu, in gandul meu, ca are intrucatva dreptate
maica desagarita, si am lasat-o in plata lui Dumnezeu, pentru ca am
vazut-o ca este pidosnica si voieste cu orice chip sa se adape de la un
izvor. D-ta, jupane Strul, cred ca nu mi-i face necaz la drum si cu
vaci. Si apoi, giupanesica Malca, unde-a fi vale mare ori deal mare, s-
a mai da si pe jos cate-oleaca; mai ales ca acum e o frumusete afara
la camp, de turba haita! Da ia sa nu ne trecem vremea cu vorbele.
Hai sus, giupanesica Malca, sa te duc la barbatel acasa; stiu eu cum ii
treaba nevestelor celor tinere, cand nu-s barbatii cu dansele: fac zam-
bre si trag acasa, cum trage calul la traista cu orz.
Iaca, ma sui, mos Nichifor!
Si indata incep cu totii a carabani la saltele cu puf, perini moi, o
legatura cu demancare si alte maruntisuri. Apoi Malca isi ia ziua buna
de la socri si se suie deasupra saltelelor, in fundul carutei. Iara mos
Nichifor se azvarle pe capra, da bici iepelor si lasa pe jupanul Strul si
cu ai sai cu lacrimile pe obraz.
Prin targ, asa mana de tare mos Nichifor, de ti se parea ca zboara
iepele, nu altaceva.
Prundul, satul si dealul Humulestilor le-a trecut intr-o clipa. De la
Ocea pana aproape de Grumazesti a tinut numai o fuga.
Dar de pe la Grumazesti incolo, mos Nichifor a ras o dusca de
rachiu din plosca lui cea de Brasov, si-a aprins luleaua si a inceput a
lasa iepele mai la voie.
Doamne, jupanesica, Doamne! Vezi satul ista mare si frumos?
se cheama Grumazestii. De-as avea eu atatia gonitori in ocol si d-ta
atatia baieti, cati cazaci, capcani si alte lifte spurcate au cazut morti
aici din vreme in vreme, bine-ar mai fi de noi!
Sa te-auda Dumnezeu, sa am baieti, mos Nichifor!
Asemene si eu gonitori, jupanesica... ca de baieti nu mai trag
nadejde, pentru ca baba mea e o sterpatura; n-a fost harnica sa-mi faca
nici unul, nu i-ar muri multi inainte sa-i moara! De oi pune eu mainile
pe piept, are sa ramana caruta asta de haimana si iepusoarele de izbeliste!
Nu te supara, mos Nichifor, zise Malca, ca poate asa a fost sa
fie de la Dumnezeu; pentru ca asa scrie si la noi in carti despre unii,
ca tocmai la batranete au facut copii!
Ia lasa-ma, jupaneasa, cu cartile cele a d-voastre in pace, ca eu
stiu ce stiu eu, degeaba mai bati apa-n chiua sa s-aleaga unt, ca nu
s-a alege niciodata! Am auzit si eu spunand in biserica la noi ca Pomul
care nu face roada se taie si in foc se arunca . Apoi ce-ti trebuie mai
buna vorba decat asta? Ba zau, inca ma mir c-am avut rabdare sa tin
casa cu baba pan-acum. In privinta asta, ii mai buna legea d-voastra
de-o mie de ori. Nu-ti face una copii, iei alta, nu face nici aceea, alta.
Si de la o vreme trebuie sa nimeresti una blagoslovita de Dumnezeu;
da nu ca la noi, sa fii nevoit sa traiesti cu una beteaga pana la sfarsitul
vietii, si copii, tufa! Ca doar Dumnezeu cel mare si puternic nu s-a
rastignit numai pentru un om pe lumea asta! Nu-i asa, jupanesica?
Mai zi, daca ai ce!
Poate sa fie s-asa, mos Nichifor.
Ba chiar asa-i, jupanesica draga, cum iti spun eu. Ptru! ciii!...
Da buna bucata am mers! Doamne, cum se ia omul la drum cu vorba
si, cand se trezeste, cine stie unde a ajuns; bun lucru a mai lasat Dum-
nezeu sfantul si tovarasia asta! Hi!!! zmeoaicele tatei, indemnati
inainte! Iaca si codrul Grumazestilor, grija negustorilor si spaima cio-
coilor. Hei! jupanesica, cand ar avea codrul ista gura sa spuna cate a
vazut, cumplita pataranie ne-ar mai auzi urechile; stiu ca am avea ce
asculta!
Da ce-a fost pe-aici, mos Nichifor?
Of! jupanesica, of! Ce-a fost, sa nu dea Dumnezeu sa mai fie!
Dar avea cineva chip sa treaca pe-aici, fara sa fie jefuit, batut ori
omorat? Nu-i vorba, ca acestea se intampla mai mult noaptea decat
ziua. Insa pe mine, unul, de n-as grai intr-un ceas rau, pana acum,
da, m-a ferit Dumnezeu. Lupi si alte dihanii mi-au iesit inainte cateo-
data, dar nu le-am facut nimica; le-am dat buna pace, m-am facut ca
nici nu-i vad, si ei s-au dus in treaba lor.
A...ra! mos Nichifor, nu mai spune de lup, ca tare ma tem!
V-am spus ca era sagalnic mos Nichifor, si, cand spunea cate una,
ori te tineai cu mana de inima, razand, ori te facea sa-ti sara inima
din loc, de frica.
Iaca un lup vine spre noi, jupanesica!
Vai de mine, mos Nichifor, unde sa ma ascund eu?
Despre mine, ascunde-te unde stii, ca eu, unul, ti-am spus ca
nu ma tem nici de-o potaie intreaga.
Atunci biata Malca, de frica, s-a inclestat de gatul lui mos Nichifor
si s-a lipit de dansul, ca lipitoarea. A sezut ea asa cat a sezut si apoi a
zis tremurand:
Unde-i lupul, mos Nichifor?
Unde sa fie?! Ia, a trecut drumul pe dinaintea noastra si a in-
trat iar in padure. Dar cat pe ce erai sa ma gatui, jupanesica, s-apoi,
daca scapam iepele, stiu ca era frumos.
N-apuca a sfarsi bine mos Nichifor, si Malca zice catinel:
Sa nu mai zici ca vine lupul, mos Nichifor, ca ma vari in toate
boalele!
Nu ca zic eu, da chiar vine, iacata-l-ai!
Valeu! Ce spui?
Si iar se ascunde langa mos Nichifor.
Ce-i tanar, tot tanar; iti vine a te juca, jupanesica, asa-i? si, dupa
cum vad, ai noroc ca eu imi tin firea, nu ma prea tem de lup; dar sa
fie altul in locul meu...
Nu mai vine lupul, mos Nichifor?
Apoi, na! esti de tot poznasa si d-ta; prea des vrei sa vina, ca
doar nu-i de tot copacul cate un lup! Ia, pe la Sfantul Andrei umbla si
ei mai cate multi la un loc. S-apoi, vanatorii ce pazesc? La goana mare,
crezi d-ta ca putini lupi dau cinstea pe rusine, lasandu-si pieile zalog?
Sa mai rasuflam iepele oleaca. Iaca si Dealul Balaurului, jupanesica!
Ia, aici a cazut odata un balaur grozav de mare, care varsa jaratic pe
gura, si cand suiera, clocotea codrul, gemeau vaile, fiarele tremurau
si se bateau cap in cap, de spaima, si tipenie de om nu cuteza sa mai
treaca pe aici.
Valeu! si unde-i balaurul, mos Nichifor?
D-apoi mai stiu eu, jupanesica? Padurea-i mare, el stie unde
s-a fi infundat! Unii spun ca dupa ce a mancat foarte multi oameni si
a ros toata coaja copacilor din codru, ar fi crapat chiar aici, in locul
acesta. De la unii am auzit spunand ca i-ar fi dat lapte de vaca nea-
gra si cu acesta l-ar fi facut sa se ridice iar la cer, de unde a cazut.
Mai stiu eu pe cine sa cred?... Ca oamenii vorbesc vrute si nevrute.
Noroc numai ca eu unul stiu solomonii si nu ma prea tem nici de
balauri. Pot sa prind sarpele din culcus, cum ai prinde d-ta un pui de
gaina din patul.
Da ce-s acele solomonii, mos Nichifor?
Ei, jupanesica draga, asta nu se poate spune. Eu, babei mele,
ca merge pe douazeci si patru de ani, de cand traiesc cu dansa, si ce
n-a facut ea si cat nu m-a cihait de cap sa-i spun, si tot nu i-am spus.
Si ea, din pricina asta are sa moara, cand a muri, de nu i-ar muri
multi inainte; ca atunci mi-as lua si eu una tinerica, si macar trei zile
sa traiesc in ticna cu dansa, cum stiu eu, si apoi sa mor! M-am saturat
pana-n gat de mucegaiul de baba, ca hojma ma morocaneste si-mi
scoate ochii cu cele tinere. Cand gandesc, amaratul de mine, ca am
sa ma intorc iar la dansa acasa, imi vine sa turbez, sa iau campii, nu
altaceva.
Ia lasa, lasa, mos Nichifor, ca asa sunteti d-voastra, barbatii.
Ei, ei! jupanesica, iata-ne si aproape de varful codrului! Ia mai
da-te si d-ta oleaca pe jos, pan vom sui dealul, ca nu mi-i de alta, dar
ma tem ca-i intepeni in caruta. Uite florile cele frumoase de prin mar-
ginea padurii cum umplu vazduhul de mirozna! Si d-ta sa sezi
ghemuita acolo, nu-i pacat de Dumnezeu?
Ma tem de lup, mos Nichifor, zise Malca, tremurand.
Ia mai sfarseste odata cu lupul cela! Altaceva n-ai de vorbit?
Stai dara sa ma dau jos!
Ptru! ciii!... Sai binisor pe ici, pe crucea carutei. Ho... pa! Ia,
acum te vad si eu ca esti voinica; asa mi-e drag sa fie omul: fatat, nu
ouat.
Si pe cand Malca culegea niste dumbravnic, sa duca lui Itic, mos
Nichifor statuse in loc si nu stiu ce bichirea si cisluia primprejurul
carutei. Apoi repede striga:
Gata esti, jupanesica? Hai, sui, si sa pornim cu ajutorul lui Dum-
nezeu, ca de-acum e tot vale mai mult.
Malca, dupa ce se suie, intreaba:
Oare nu-i tarziu, mos Nichifor?
D-apoi de acum suntem scapati deasupra nevoii; acus te pun
in Piatra. S-odata da bici iepelor, zicand:
Alba-nainte, alba la roate,
Oistea goala pe de-o parte.
Hii! opt-un cal, ca nu-s departe Galatii, hii!!!
N-apuca a merge nici douazeci de prajini, si prrr! se rupse un capat!
Na, asta inca-i una!
Vai de mine, mos Nichifor, avem sa innoptam in padure!
Ia nu mai meni a rau, jupanesica, ca doar n-am patit eu asta
numai o data in viata mea. Pana-i imbuca d-ta ceva, si iepele iestea s-or
sterge gura c-oleaca de cosolina, eu am si pus capatul.
Cand se uita mos Nichifor la belciug, bardita nicaieri!
Apoi toate-au fost cum au fost, zise mos Nichifor, incretind din
sprancene si otarandu-se, dar asta pica de coapta. Bat-o Dumnezeu
de baba s-o bata! Iaca cum ingrijeste ea de mine! Asa-i ca nu-i secu-
rea?
Malca, sarmana, cand mai aude si asta, incepe a suspina si a zice:
Mos Nichifor, ce facem noi?
Ia las , jupanesica, nu te imputina cu inima, ca tot mai am oleaca
de nadejde.
S-odata scoate bulicherul din teaca, il da pe amanar si incepe a
ciocarti un garnet de stejar din anul trecut... L-a taiat el cum l-a taiat,
apoi a inceput a cotrobai prin chilna carutei, sa gaseasca niste frang-
hie; dar de unde sa iei daca n-ai pus?
Daca vede si vede, taie baierile de la traista, mai capetala din capul
unei iepe si face cum poate, de leaga garnetul unde trebuia; pune
roata la loc, vara leuca, suceste lamba s-o strange la scara; apoi isi
aprinde cioanca si zice:
Iaca, jupanesica draga, cum invata nevoia pe om ce sa faca...
Cu mos Nichifor tutuianul nu piere nimene la drum. De-acum, numai
sa te tii bine de carambi si de speteze, ca am sa man iepele iestea de
au sa scapere fugind. Da sa stii d-ta ca babei mele n-are sa-i fie mo-
ale cand m-oi intoarce acasa... Am s-o iau de canepa dracului si am
s-o invat eu cum trebuie sa caute alta data de barbat; ca femeia
nebatuta e ca moara neferecata. Tine-te, jupanesica! Hi, ha!!!
S-odata incep iepele a fugi, de paraiau roatele si sarea colbul in
naltul cerului. La vro cateva obraturi, garnetul s-a infierbantat, s-a
muiat si... folfenchiu! iar sare roata!
Bre! c-anapoda lucru; se vede ca azi-dimineata mi-a iesit inainte
vrun popa, sau dracu stie ce!
Mos Nichifor, ce facem noi?
Om face noi ce-om face, jupanesica. Dar acum, deodata, li-
nisteste-te acolo si taci molcum. Bine ca nu s-a intamplat asta in mi-
jlocul campului, undeva. Lemne, slava Domnului, sunt deajuns si de-
ntrecut in padure. Poate sa ne-ajunga cineva din urma ori sa ne
intampine cineva dinainte si sa-mi imprumute vro secure. Si cum vor-
bea, numai iaca ca vede venind un om din urma cu traista in bat.
Bun ajuns, om bun! Asa-i ca s-a stricat drumul in mijlocul
carutei?
Ia las saga la o parte, mai omule, si mai bine vin de-mi ajuta
sa pun capatul ista, ca vezi ca-mi crapa inima de necaz.
D apoi eu ma grabesc sa ajung la Oslobeni. D-ta poti sa mai
asta-noapte si in padure; nu cred ca-i muri de urat!
Ma mir ca nu ti-e oarecum, sa-ti fie, zise Nichifor posomorat;
esti un cheag zbarcit, mai ca si mine, si iaca ce-ti urla prin cap!...
Da nu-ti fie cu banat, om bun, ca am suguit si eu. Bun ramas!
Te-a invata Dumnezeu ce sa faci... si s-a tot dus inainte.
Vezi, jupanesica, catu-i de-a dracului lumea asta? Numai de
plescuit umbla. Ia sa fie un antal cu vin ori cu rachiu, si sa vezi atun-
ci, ar sedea carul stricat atata timp in mijlocul drumului? Cum vad
eu, tot mos Nichifor are sa faca ce a face. Ia sa mai fac o incercare.
Si iar incepe a taia alt garnet. Mocoseste el cat mocoseste, pana il
pune si pe acela. Apoi da bici iepelor si iar mai trage un ropot; cand,
numai iaca ce ajunge roata de-o tesitura, si iar se rupe capatul.
Acuma, jupanesica, mai ca-mi vine sa zic si eu ca omul cela, ca
are sa ne fie masul in padure.
Vai de mine si de mine, mos Nichifor, ce spui?!
Ia! spun si eu ce vad cu ochii. Uita-te! Nu vezi si d-ta ca da
soarele dupa deal, si noi tot pe loc stam? Da nu-i nimica, jupanesica,
sa n-ai nici o grija, ca stiu eu o poiana in padure, chiar aici, pe-aproape;
sa tragem acolo, si suntem ca si in casa la noi. Locul e ferit, si iepele
au ce paste. D-ta te-i culca in caruta, si eu te-oi strajui toata noaptea.
Helbet, o noapte nu-i legata de gard, a trece ea cum a trece, dar a
pomeni ea baba mea, cate zilisoare a avea, de necazul acesta, ca nu-
mai din pricina ei mi se trage...
Apoi dar, fa cum stii, mos Nichifor, numai sa fie bine.
Las , jupanesica, nu-ti face voie rea, ca are sa fie cat se poate de
bine.
S-odata mos Nichifor apuca iepele de darlog, carneste caruta s-o
taraste cum poate pana in poiana.
Iaca, jupanesica, ce rai al lui Dumnezeu e aici; sa tot traiesti si
sa nu mai mori! Numai d-voastra nu sunteti deprinsi cu ce-i frumos
pe lume. Ia mai da-te oleaca pe jos, pana se mai vede, ca sa strangem
niste tarsuri si sa facem toata noaptea foc, sa fuga tantarii si toate
ganganiile pe lume!
Biata Malca vede si ea ca tot de una ii e acum. Se da jos si incepe
a strange la tarsuri.
Doamne! bine-ti mai sede, jupanesica; parca esti una de-a noas-
tre! Nu cumva a tinut vreodata tatal d-tale oranda in sat, undeva?...
Ba a tinut mult timp ratosul de la Bodesti.
Apoi ma miram eu de ce vorbesti asa de bine moldoveneste si
aduci la mers cu de-a noastre. De-acum n-am sa te mai cred ca te
temi de lup. Ei! ei! cum ti se pare aici in poiana? Asa-i ca erai sa mori
si sa nu stii ce-i frumos pe lume? Ia auzi privighetorile ce haz fac! Ia
auzi turturelele cum se ingana!
Mos Nichifor, oare n-om pati ceva in noaptea asta? Ce-a
zice Itic?
Itic? Lui Itic i s-a parea c-a prins pe Dumnezeu de-un picior,
cand te-a vedea acasa. Da ce crezi d-ta, ca Itic stie ce-i pe lume? Cum
sunt intamplarile la drum? Asa, numai sa se mute de pe vatra pe cup-
tor, stie si hleabul de baba mea, de-acasa. Jupanesica, ia sa te vedem,
stii cum sa faci focul?
Malca asaza gatejele, mos Nichifor scapara, si indata amandoi atata
focul. Apoi mos Nichifor zice:
Vezi, jupanesica, cum paraie de frumos gatejele?
Vad, mos Nichifor, dar imi tremura inima in mine de frica!
A... ra? Da ce, Doamne iarta-ma, parca esti din neamul lui Itic. Da
fii mai cu inima oleaca! Ori, daca esti asa de fricoasa, apoi sui in caruta si
te-asterne pe somn, ca noaptea-i numai un ceas; acus se face ziua!
Malca, imbarbatata de mos Nichifor, se suie in caruta si se culca.
Iara mos Nichifor isi aprinde luleaua, asterne cojocul si se pune intr-o
rala jos, langa foc; si pac! pac! pac! pac! din lulea, cat pe ce era sa-l
prinda somnul, cand numai iaca ca-i sare o scanteie pe nas!
Ptiu, drace! asta trebuie sa fie scanteie din gatejele culese de
Malca, ca tare m-a fript... Dormi, jupanesica Malca?
Parca era sa ma prinda somnul oleaca, mos Nichifor, dar mi-au
venit o multime de naluciri prin cap, si m-am trezit.
Si eu mai tot asa am patit: mi-a sarit o scanteie pe nas, si mi s-a
speriat somnul, de parca am dormit o noapte intreaga. Las ca poate
sa mai doarma cineva de raul nebunelor istor de privighetori? parca-
si fac de cap, nu altaceva! Da acum li-e si lor vremea sa se dra-
gosteasca... Dormi, jupanesica?
Parca iar era sa ma prinda somnul, mos Nichifor.
Stii una, jupanesica? Mie-mi vine sa sting focul, ca tocmai acum,
in duratul ista, mi-am adus aminte ca dihania de lup adulmeca si
vine dupa fum.
Stinge-l, mos Nichifor, daca-i asa.
Atunci mos Nichifor odata incepe a turna la tarna peste foc si-l
innadusa.
De-acum, jupanesica, dormi fara grija, ca acus se face ziua. Na,
c-am stins focul si am uitat sa-mi aprind luleaua! Dar las ca am
scaparator. Bata-va pustia, privighetori, sa va bata, ca stiu ca va
dragostiti bine!
Mai sede mos Nichifor asa pe ganduri, pana-si gateste de baut
luleaua, apoi se scoala binisor si se duce in varful degetelor langa
caruta. Malca incepuse a horai putin. Mos Nichifor o clatina incetisor
si zice:
Jupanesica, jupanesica!
Aud, mos Nichifor, raspunse Malca tresarind spaimantata.
Stii ce-am gandit eu cat am stat langa foc?
Ce, mos Nichifor?
Ia, dupa ce-i adormi d-ta, sa incalec pe o iapa si sa ma reped
acasa la mine, sa-mi aduc un capat si securea si, cand s-a zari de ziua,
sunt aici.
Vai de mine, mos Nichifor, ce vorbesti? Vrei sa ma gasesti moarta
de frica cand ii veni?
Ba sa te fereasca Dumnezeu de una ca asta, jupanesica! Ia las ,
nu te spaimanta, ca am zis si eu, ia asa, o vorba in vant...
Ba nu, mos Nichifor! De-acum nici nu vreau sa mai dorm; ma
dau jos si am sa sed toata noaptea langa d-ta.
Ba pazeste-ti treaba, jupanesica; sezi binisor unde sezi, ca bine
sezi.
Ba iaca vin; s-odata se da jos si vine pe iarba, langa mos Nichi-
for.
Si ba unul una, ba altul alta, de la o vreme i-a furat somnul pe
amandoi, si-au adormit dusi. Si cand s-au trezit ei, era ziulica alba!...
Iaca, jupanesica, si sfanta ziua! Scoala-te si hai sa vedem ce-i de
facut. Vezi ca nu te-a mancat nimica? Numai frica ti-a fost mai mare.
Malca, in vorbele acestea, iar a adormit... Iar mos Nichifor, ca cel
cu grija, s-a suit in caruta si a inceput a scormoli in toate partile pe
sub cosolina, si numai iaca ca da de secure, de-o funie si de un sfre-
deleac pe pomostina carutei!
Iaca, pacatele mele! Cine-i cu paguba, si cu pacat; ma miram
eu sa nu se ingrijeasca biata baba de mine, pana intr-atata. Pentru
c-am napastuit-o chiar pe sfanta dreptate, am sa-i duc un fes ros si
un tulpan undelemniu, ca sa-si mai aduca aminte din tinerete. Eu se
vede ca m-am luat ieri cu luleaua. Dar biata baba mea, buna, rea,
cum este, tot a stiut ce-mi trebuie la drum, numai nu le-a pus la locul
lor... Dar ti-ai gasit sa stie femeia trebile barbatului!
Jupanesica, jupanesica!
Ce-i, mos Nichifor?
Da nu stii una! Scoala-te, ca am gasit si secure si franghie, si
sfredel, si tot ce-mi trebuie.
Unde, mos Nichifor?
Ia, pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut grija sa raspunda.
Am patit si noi ca un cersetor care sedea pe comoara si cerea mi-
lostenie... Da bine ca s-au gasit si acum; tot biata baba se vede ca le-
a pus.
Vezi cat esti de avan, mos Nichifor, cum iti incarci sufletul de
pacate?
Apoi da, jupanesica, vad si eu ca am gresit, de-am ponegrit-o
asa de tare catre d-ta. Da de-acum am sa-i cant si eu un cantec de
impacare:
Sarmana babusca mea!
.ie buna, fie rea,
Am sa tin casa cu ea.
S-odata sufleca mos Nichifor manecile, taie un stuhariu de fag si
face un capat minunat. Apoi il asaza cum trebuie, pune roata la loc,
inhama iepele, iese incet-incet la drum si zice:
Sui, jupanesica, si haidem sa mergem de acum!
Iepele, fiind hranite si odihnite bine, pe la pranzul cel mare i-au
pus in Piatra.
Iaca, te-am vazut s-acasa, jupanesica!
Slava lui Dumnezeu, mos Nichifor, ca si-n padure nu mi-a fost
rau...
Asa este, jupanesica, nu-i vorba, dar ca la casa omului nu-i
nicaiurea.
Si, din vorba in vorba, au si ajuns la poarta lui jupan Itic. Itic toc-
mai atunci venea de la scoala si, cand a vazut pe Malca, nu mai stia
ce sa faca de bucurie. Dar cand a mai auzit si despre intamplarea ce
au avut, si cum i-a scapat Dumnezeu din primejdie, nu stia cum sa
multumeasca lui mos Nichifor. Cu ce nu l-au daruit ei? Ca se mira si
el singur ce daduse peste dansul.
A doua zi, mos Nichifor a pornit inapoi cu alti musterii. Si cand
au ajuns acasa, era foarte vesel, incat nu stia baba lui ce l-a gasit, de-i
asa cu chef, cum nu mai fusese de multa vreme. Dupa aceasta, tot la
doua-trei saptamani, jupanesica Malca venea la Neamt la socri si se
intorcea acasa numai cu mos Nichifor, fara sa se mai teama de lup...
Dupa un an, sau dupa mai multi, mos Nichifor s-a rasuflat, la un
pahar cu vin, catre un prieten al sau, despre intamplarea din codrul
Grumazestilor si frica ce a tras jupaneasa Malca... Prietenul lui mos
Nichifor s-a rasuflat si el catre alti prieteni ai sai, si de-atunci oame-
nii, cum sunt oamenii, ca sa-i puna sange rau la inima... au inceput a
porecli pe mos Nichifor si a-i zice: Nichifor Cotcariul, Nichifor
Cotcariul . Si poate acum a fi oale si ulcioare, si tot Nichifor Cotcariul
i-a ramas bietului om numele si pana in ziulica de astazi.

ION CREANGA - POVESTI SI POVESTIRI - URSUL PACALIT DE VULPE



Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după hrană şi nu găsise nicăiri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului şi se culcă sub o tufă, gândindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare.
Şăzând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de peşte. Atunci ea rădică puţin capul şi, uitându-se la vale, în lungul drumului, zăreşte venind un car tras de boi.

— Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată iese de sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi fost moartă.

Carul apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mâna boii o vede şi, crezând că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: Aho! Aho! Boii se opresc. Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape şi, văzând că nici nu suflă, zice: Bre! da' cum naiba a murit vulpea asta aici?! Ti!... ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoiu! Zicând aşa, apucă vulpea de după cap şi, târând-o până la car, se opinteşte ş-o aruncă deasupra peştelui. Apoi strigă la boi: "Hăis! Joian, cea! Bourean". Boii pornesc.

Ţăranul mergea pe lângă boi şi-i tot îndemna să meargă mai iute, ca s-ajungă degrabă acasă şi să ieie pelea vulpii.

Însă, cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele a împinge peştele din car jos. Ţăranul mâna, carul scârţâia, şi peştele din car cădea.
După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum, bine...şor! sare şi ea din car şi, cu mare grabă, începe a strânge peştele de pe drum. După ce l-a strâns grămadă, îl ia, îl duce la bizunia sa şi începe a mânca, că ta...re-i mai era foame!

Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul.

— Bună masa, cumătră! Ti!!! da' ce mai de peşte ai! Dă-mi şi mie, că ta...re! mi-i poftă!
— Ia mai pune-ţi pofta-n cuiu, cumătre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Dacă ţi-i aşa de poftă, du-te şi-ţi moaie coada-n baltă, ca mine, şi-i avea peşte să mănânci.
— Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde peştele.

Atunci vulpea rânji dinţii şi zise: Alei, cumătre! da' nu ştii că nevoia te duce pe unde nu-ţi e voia şi te-nvaţă ce nici gândeşti? Ascultă, cumătre: vrei să mănânci peşte? Du-te desară la băltoaga cea din marginea pădurei, vârâ-ţi coada-n apă şi stăi pe loc, fără să te mişti, până despre ziuă; atunci smunceşte vârtos spre mal şi ai să scoţi o mulţime de peşte, poate îndoit şi-ntreit de cât am scos eu.

Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaga din marginea pădurei şi-şi vâră-n apă toată coada!...
În acea noapte începuse a bate un vânt răce, de îngheţa limba-n gură şi chiar cenuşa de sub foc. Îngheaţă zdravăn şi apa din băltoagă, şi prinde coada ursului ca într-un cleşte. De la o vreme, ursul, nemaiputând de durerea cozei şi de frig, smunceşte o dată din toată puterea. Şi, sărmanul urs, în loc să scoată peşte, rămâne făr' de coadă!
Începe el acum a mornăi cumplit ş-a sări în sus de durere; şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucidă în bătaie. Dar şireata vulpe ştie cum să se ferească de mânia ursului. Ea ieşise din bizunie şi se vârâse în scorbura unui copac din apropiere; şi când văzu pe urs că vine făr' de coadă, începu a striga:

— Hei cumătre! Dar ţi-au mâncat peştii coada, ori ai fost prea lacom ş-ai vrut să nu mai rămâie peşti în baltă?

Ursul, auzind că încă-l mai ič şi în râs, se înciudează şi mai tare şi se răpede iute spre copac; dar gura scorburei fiind strâmtă, ursul nu putea să încapă înlăuntru. Atunci el caută o creangă cu cârlig şi începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, şi să-i deie de cheltuială... Dar când apuca ursul de piciorul vulpei, ea striga: "Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de copac..." Iar când anina cârligul de copac, ea striga: "Valeu, cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!"
În zadar s-a năcăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.

Şi iaca aşa a rămas ursul pâcâlit de vulpe!

ION CREANGA - POVESTI SI POVESTIRI - PROSTIA OMENEASCA



A fost odată, când a fost, că, dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti.

Noi nu suntem de pe când poveştile, ci suntem mai dincoace cu vro două-trei zile, de pe când se potcovea purecele cu nouăzeci şi nouă de ocă de fer la un picior şi tot i se părea că-i uşor.

Cică era odată un om însurat, şi omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de ţâţă, era cam proastă; dar şi soacră-sa nu era tocmai hâtră.

Întru una din zile, omul nostru iese de-acasă după trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, după ce-şi scăldă copilul, îl înfăşă şi-i dete ţâţă, îl puse în albie lângă sobă, căci era iarnă; apoi îl legănă şi-l dezmerdă, până ce-l adormi. După ce-l adormi, stătu ea puţin pe gânduri ş-apoi începu a se boci cât îi lua gura: "Aulio! copilaşul meu, copilaşul meu!"

Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă, zvârli fusul din mână şi furca din brâu cât colo şi, sărind fără sine, o întrebă cu spaimă:

— Ce ai, draga mamei, ce-ţi este?!
— Mamă, mamă! Copilul meu are să moară!
— Când şi cum?
— Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
— Îl văd. Şi?
— De s-a sui mâţa, are să-l trântească drept în capul copilului şi să mi-l omoare!
— Vai de mine şi de mine, că bine zici, fata mea; se vede că i s-au sfârşit mititelului zilele!

Şi, cu ochii pironiţi în drobul de sare de pe horn şi cu mânile încleştate, de parcă le legase cineva, începură a-l boci amândouă, ca nişte smintite, de clocotea casa. Pe când se sluţeau ele, cum vă spun, numai iaca şi tatăl copilului intră pe uşă, flămând şi năcăjit ca vai de el.

— Ce este ? Ce v-au găsit, nebunelor?

Atunci ele, viindu-şi puţin în sine, începură a-şi şterge lacrămile şi a-i povesti cu mare jale despre întâmplarea neîntâmplată.
Omul, după ce le ascultă, zise cu mirare:

— Bre! mulţi proşti am văzut eu în viaţa mea, dar ca voi n-am mai văzut. Mă... duc în lumea toată! Şi de-oiu găsi mai proşti decât voi, m-oiu mai întoarce acasă, iar de nu, ba.

Aşa zicând, oftă din greu, ieşi din casă, fără să-şi ieie ziua bună, şi plecă supărat şi amărât ca vai de om!
Şi mergând el bezmetic, fără să ştie unde se duce, după o bucată de vreme, oprindu-se într-un loc, i se întâmplă iar să vadă ceva ce nu mai văzuse: un om ţinea puţin un oboroc deşert cu gura spre soare, apoi răpede-l înşfăca şi intra cu dânsul într-un bordeiu; pe urmă iar ieşea, îl punea iar cu gura la soare, şi tot aşa făcea... Drumeţul nostru, nedumerit, zise:

— Bună ziua, om bun!
— Mulţămesc dumitale, prietene!
— Da' ce faci aici?
— Ia, mă trudesc de vro două-trei zile să car pocitul ist de soare în bordeiu, ca să am lumină, şi nici că-l pot...
— Bre, ce trudă! zise drumeţul. N-ai vrun topor la îndămână?
— Ba am.
— Ie-l de coadă, sparge ici, şi soarele va intra singur înlăuntru.
Îndată făcu aşa, şi lumina soarelui întră în bordeiu.
— Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te-aducea Dumnezeu pe la noi, eram să îmbătrânesc cărând soarele cu oborocul.
"Încă un tont", zise drumeţul în sine şi plecă.

Şi mergând el tot înainte, peste câtva timp ajunse într-un sat şi, din întâmplare, se opri la casa unui om. Omul de gazdă, fiind rotar, îşi lucrase un car şi-l înjghebase, în casă, în toată întregimea lui; ş-acum, voind să-l scoată afară, trăgea de proţap cu toată puterea, dar carul nu ieşea. Ştiţi pentru ce? Aşa: uşile era mai strâmte decât carul. Rotarul voia acum să taie uşorii, spre a scoate carul. Noroc însă că drumeţul l-a învăţat să-l desfacă în toate părţile lui, să le scoată pe rând afară ş-apoi iarăşi să-l înjghebe la loc.
— Foarte mulţămesc, om bun, zise gazda; bine m-ai învăţat! Ia uită-te dumneta! Era să dărâm bunătate de casă din pricina carului...

De aici, drumeţul nostru, mai numărând un nătărău, merse tot înainte, până ce ajunse iară la o casă. Acolo, ce să vadă! Un om, cu-n ţăpoiu în mână, voia să arunce nişte nuci din tindă în pod.
"Din ce în ce dau peste dobitoci", zise drumeţul în sine.

— Da' ce te frămânţi aşa, om bun?
— Ia, vreu să zvârl nişte nuci în pod, şi ţăpoiul ista, bată-l scârba să-l bată, nu-i nici de-o treabă...
— Că degeaba te trudeşti, nene! Poţi să-l blastămi cât l-ei blăstăma, habar n-are ţăpoiul de scârbă. Ai un oboroc?
— Da' cum să n-am?!
— Pune nucile într-însul, ie-l pe umăr şi suie-le frumuşel în pod; ţăpoiul e pentru paie şi fân, iar nu pentru nuci.
Omul ascultă, şi treaba se făcu îndată.
Drumeţul nu zăbovi nici aici mult, ci plecă, mai numărând şi alt neghiob.

Apoi, de aici merse mai departe, până ce ajunsese ca să mai vadă aiurea şi altă năzbâtie. Un om legase o vacă cu funia de gât şi, suindu-se pe-o şură, unde avea aruncat oleacă de fân, trăgea din răsputeri de funie, să urce vaca pe şură. Vaca răgea cumplit, şi el nu mai putea de ostenit...

— Mă omule! zise drumeţul, făcându-şi cruce; dar ce vrei să faci?
— Ce să fac, mă-ntrebi? Da' nu vezi?
— Ba văd, numai nu pricep.
— Ia, hăramul ista e hâmisit de foame şi nu vrč nici în ruptul capului să vie după mine sus, pe iastă şură, să mănânce fân...
— Stai puţin, creştine, că spânzuri vaca! Ič fânul şi-l dă jos la vacă!
— Da' nu s-a irosi?...
— Nu fi scump la tărâţe şi ieftin la făină.
Atunci omul ascultă şi vaca scăpă cu viaţă.
— Bine m-ai învăţat, om bun! Pentr-un lucru de nimica eram cât pe ce să-mi gâtui vaca!

Aşa, drumeţul nostru, mirându-se şi de această mare prostie, zise în sine: "Mâţa tot s-ar fi putut întâmpla să deie drobul de sare jos de pe horn; dar să cari soarele în casă cu oborocul, să arunci nucile în pod cu ţăpoiul şi să tragi vaca pe şură, la fân, n-am mai gândit!"

Apoi drumeţul se întoarse acasă şi petrecu lângă ai săi, pe cari-i socoti mai cu duh decât pe cei ce văzuse în călătoria sa.

Ş-am încălecat pe-o şa, ş-am spus povestea aşa.
Ş-am încălecat pe-o roată, ş-am spus-o toată.
Ş-am încălecat pe-o căpşună, şi v-am spus, oameni buni, o mare minciună!!

ION CREANGA - POVESTI SI POVESTIRI - PACALA

Un negustor, umblând prin mai multe sate şi oraşe, ca să cumpere grâu, păpuşoi şi altele, într-o zi ajunse la un pod şi când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Pâcală. Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul şi-l întrebă:

— De unde eşti, măi creştine?
— Ia din sat de la noi, răspunse Pâcală.
— Din care sat de la voi?
— Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal.
— Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu.
— Ei! cum să nu-l ştii; e satul nostru, şi eu de acolo vin.
— Nu aşa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie este şi cum îi botezat?
— Doamne! da' nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi asta-i a cuconului nostru, ce şede la Bucureşti? Iar satu-l botează popa într-o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi.

Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă!... aista-i chiar Pâcală.

— Dar cum te cheamă pe tine?
— Iaca!... ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin-aici!

Negustorul începu a-şi face cruce ca de naiba şi iar îl întrebă:

— Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?
— Iaca aşa: vino! u! mă! răspunse Pâcală.

Negustorul începu atunci a râde şi zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă:

— Dar ce bucate se fac acolo la voi?
— Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Pâcală.
— Înţelege-mă, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.
— D-apoi de care bucate mă-ntrebi?
— Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz şi altele.
— Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Pâcală.
— Nu te-ntreb de înălţime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aş voi să ştiu ce feliu este la voi grăuntele orzului.
— Să-ţi spun, dacă nu ştii, zise Pâcală. Grăuntele orzului este lungăreţ, îmbrăcat c-o coajă cam gălbie şi c-o ţapă în vârf.
— Bine, ştiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aş voi să cumpăr şi eu.
— De! nu ştii dumnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, şi altul îi dă bani: galbeni, napoleoni ori altăceva.
— Nu mă-nţeleseşi nici asta; eu te-ntreb: cum se dă?
— Bre!... Nici asta n-o ştii. Să-ţi spun eu: iei baniţa ori dimerlia şi pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopeţii o razi ş-o torni în sac, pe urmă iarăşi o umpli şi tot asemine faci.
— Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce eşti!
— Dar ce fel mă-ntrebi? zise Pâcală.
— Cu ce preţ se vinde chila ori baniţa; câţi lei?
— Aşa cum te-nvoieşti; şi câţi lei dai atâta iei.

Negustorul, supărat, îl mai întrebă:

— Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?
— U! hu!... este badea Muşat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman şi alţii.
— Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toţi la voi în sat?
— Cine-i mai mare? Badea Chiţu; el este mai nalt decât toţi; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său.
— Bre!... proastă lighioaie mai eşti! Nu te-ntreb aşa.
— Dar cum? zise Pâcală.
— Eu îţi zic: pe cine ascultaţi voi aici în sat?
— I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moş Bran; când începe să cânte, tot satul stă cu ochii şi urechile ţintă la el.
— Nu zic aşa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.
— Ei, cum?
— Eu te-ntreb de cine aveţi frică aici în sat mai mult.
— Văleu, maică! Ia, de buhaiul lui moş popa, mare frică mai avem, mămulică. Când vine sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoşat, de gândeşti că e turbat; când începe să mugească, sparie chiar şi copiii din sat.
— Mă!... da'! ce namilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun duh rău, frate cu Mează-noapte sau cu Spaima-pădurei?
— Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă priveşti? Ce? Nu mă vezi că-s om ca şi dumniata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni şi cu picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi.
— Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simţire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveţi butnari sau dogari în sat la voi?
— Avem.
— Na cinci bani, şi du-te să-ţi puie doagele ce-ţi lipsesc.

Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale.

ION CREANGA - POVESTI SI POVESTIRI - POPA DUHU

Cine-a întâlnit vrodată în calea sa un popă, îmbrăcat cu straie sărăcuţe, scurt la stat, smolit la faţă, cu capul pleş, mergând cu pas rar, încet şi gânditor, răspunzând îndesat "sluga dumitale" cui nu-l trecea cu vederea, căscând cu zgomot când nu-şi găsea omul cu care să stea de vorbă, făcând lungi popasuri prin aleiele ascunse ale grădinilor publice din Iaşi, câte cu o carte în mână, tresărind la cântecul păserelelor şi oprindu-se cu mirare lângă moşinoaiele de furnici, pe care le numea el "republici înţelepte", dezmerdând iarba şi florile câmpului, icoane ale vieţii omeneşti, pe care le uda câte c-o lacrimă fierbinte din ochii săi şi apoi, cuprins de foame şi obosit de osteneală şi gândire, îşi lua cătinel drumul spre gazdă, unde-l aştepta sărăcia cu masa întinsă.

Acesta era părintele Isaia Duhu, născut în satul Cogeasca-Veche din judeţul Iaşi.

Patru păreţi străini, afumaţi şi îmbrăcaţi cu rogojini; teancuri de traftoloage greceşti, latineşti, bulgăreşti, franţuzeşti, ruseşti şi româneşti, pline de painjeni şi aruncate în neregulă prin cele unghere, un lighean de lut cu ibric pentru spălat, în mijlocul odăiei, apărie pe jos, gunoiu şi gândaci fojgăind în toate părţile, o pâne uscată pe masă şi un motan ghemuit după sobă era toată averea sfinţiei-sale.

Mare de inimă, iar de gură şi mai mare, părintele Duhu nu se învrednicise de o viaţă mai bună; dar se vede că nici poftea el una aşa, de vreme ce nu-şi astâmpăra gura cătră mai-marii săi măcar să-l fi picat cu lumânarea.

De copil, în seminarul Socola, unde-a învăţat carte, mai mult singur decât de la profesori, îşi punea degetele pe o peatră şi le bătea cu alta, de ciudă că nu scriu frumos; se lovea cu pumnul peste cap, când vedea că nici dascălul nu putea să-i tălmăcească bine ceva, şi vai de şcolarii care-l sminteau de la învăţătură!

Aşa fiind el, cică unul dintre călugării Socolei a zis că e bun de călugăr, numindu-l "Duh diavolesc", şi de unde până unde l-a şi călugărit, şi Duhu i-a rămas numele. Iară el Isaia Teodorescu se iscălea. Şi din şcolar, profesor a ajuns la Socola; şi duh din duhul său a dat şcolarilor săi o bucată de vreme. Dar purici mulţi nu făcea el într-un loc, Doamne fereşte, căci era duh neastâmpărat şi neîmpăcat chiar cu sine însuşi. Nici lacom de avere, nici de cinuri; mulţămit cu cât avea, cu cât n-avea, când te mieri ce nu-i venea la socoteală, ie-ţi, popo, desagii şi toiagul, şi pe ici ţi-e drumul! Vorba ceea: "Geasta cu trepădatele, că nu-s departe satele".

Aci era la Socola, aci în Iaşi, aci la monăstirea şi în Târgul-Neamţului profesor, de unde cutriera munţii în sudoarea frunţii, şi mai la tot pasul cânta:

Ruinata cetăţuie, ce acopere-acel munte,
Şi de unde ochiul vede lucruri multe!

Apoi:

Pe o stâncă neagră, într-un vechiu castel,
Unde curge-n vale un râu mititel.

Iar la urma urmelor:

Pasere galbănă-n cioc,
Rău mi-ai cântat de noroc!...

Şi tot aşa, şi iar aşa, până i se făcea viaţa neagră şi aici; apoi iar se întorcea la Iaşi, îndrăgindu-l pentru o bucată de vreme.
Duh neastâmpărat şi cutezător în predicele sale de pe amvoanele bisericelor, înţepa ca vespea, zicând:

— Elisei a curăţit de lepră pe Neeman Sirianul, trimiţându-l să se scalde în râul Iordanului. Iară eu vă trimit la Căcaina, ca să vă curăţiţi de lepra ignoranţei şi a trândăviei!
— Odată era o floare, numită ruşinea fetelor, foarte răspândită în ţară la noi; dar de când au luat "mârşavele de modă" locul gospodinelor românce, această floare a început a dispărč din grădinele şi ţărinile noastre.
— Cine are urechi de auzit să audă!

Iar pe cei slugarnici, mândri şi luxoşi îi arăta cu degetul, zicând:

— Făţarnice, a zis Hristos, curăţă mai întâi partea cea dinlăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie şi cea dinafară curată!

Şi câte şi mai câte, publicate prin jurnalul Predicatorul moralului evanghelic, redactat de dânsul, până i-a luat chiriarhia puterea de predicator. Dar părintelui Duhu nu i-a tors mă-sa pe limbă.
Odată, slujind un episcop oarecare de hramul bisericei, la Bunavestire din Iaşi, părintele Duhu intră în biserică, se închină rar pe la icoane, şi cum era lume multă adunată, şi episcopul sta în strana arhierească, îmbrăcat pompos şi cu mitra pe cap, părintele Duhu se opreşte în faţă-i şi zice în gură mare, clătinând din cap:

— Dragul mamei Cînilic, bine-ţi şede mitropolit! Unde-i neneacă-ta să te vadă? Apoi, oftând adânc, mai adaugă: Când veţi vedč uriciunea pustiirii stând la locul unde nu se cade să steie, să ştiţi că aproape este sfârşitul, a zis Hristos.
După aceea se trage cu despreţ din faţa episcopului şi, ieşind din biserică, îşi caută de drum.
Iară ceilalţi popi, înlemniţi cu mânile la piept, cât pe ce să cadă ameţiţi din picioare, de frică şi de ruşinea arhipăstorului.

Nu târziu după aceasta, mitropolitul face pe părintele Duhu arhimandrit cu mitră, adică îi dă voie să poarte straie de mii de lei, fără să aibă cu ce să şi le cumpere.
Şi părintele Isaia, în loc să umble morţiş, ca alţi popi, după cerşitorit, luând şi de pe viu şi de pe mort, să aibă cu ce se împopoţona, el, dimpotrivă, zicea că este de altă părere, şi anume: "Decât să dai de pomană la calici sâmbătă, mai bine ceva de băut mahmurilor, marţa..."

Odată, chemând epitropul unei biserici mai sărăcuţe pe părintele Duhu să slujească de hram, sfinţi-sa şi-a atârnat la piept o cruce mare de lemn, legată cu sfoară groasă de cânepă, zicând:

— Iartă-mă Doamne, că te-am spânzurat cu aţă, neavând lanţ de aur, nici de argint, cu care te spânzură mai-marii mei, arhiereii...

La Mănăstirea Neamţului, stând adeseori de vorbă cu stariţul Naftanail, părintele Duhu îi zicea, şfichiuindu-l, că ruşii din această lavră românească s-au puiezit, ca şi holera adusă în Moldova pe cozile cailor ruseşti la 1828. Stariţul, nemaiputându-i sta împotrivă, zicea de la o vreme: "Hai pacam, părinte Isaia", cinstindu-l cu rachiu îndulcit cu miere, pahar după pahar, până ce părintele Duhu spunea:

Lasă-mă în pace, cuvioase, că se învârteşte lumea cu mine de-atâta aghiazmă rusască; mai bine să ne împăcăm. Şi începea a-i cânta irmosul următoriu, pe glas al doilea: "Umblat-au Israil prin valul cel învăluit, c-un ulcior legat de gât şi cu-n curcan fript, că s-a proslăvit". Apoi antifoanele beţivilor, pe glas al patrulea: "Din tinereţele mele, multe oale şi ulcele se luptă cu mine; dar mai multe păhărele, câte stele sunt pe ceriu...

Ploscuţa mea, iubit vas,
Pasere cu dulce glas,
Eu la gură te rădic.
Tu îmi cânţi: coglic! coglic!
Şi nu mă-ndur să te las,
Căci mă plesneşti tot în nas.
Vai, sărace poloboace,
De te-ai face mai încoace;
Să ne strângem vro câţiva,
Noi, spre mântuirea ta.
Ş-om mai veni vro doi-trei,
Şi ţi-om pune-un căpătâiu,
Ş-om aduce-un popă rus,
Şi te-a da cu fundu-n sus!

Unui arhimandrit grec ce blagoslovea pe diacon la slujbă: "Să îndrepteze Domnul paşii lui spre tot lucrul bun", părintele Duhu îi zise:

— Ba mai bine să îndrepteze Domnul paşii voştri peste Dunărea, cuvioşilor, că destul ne-aţi pângărit biserica şi neamul cu smeritele voastre bagoslovenii.

Profesorul Columb de la liceu, care zise odată părintelui Isaia: "Bună dimineaţa, Duhule", el îi răspunse:

— Mulţămesc, cadavrule! Şi cred că ai la ştiinţă că cuvintele popă şi profesor se încep cu "pocoiu", ca şi substantivul porcule.

Popilor de mir, pe care îi numea haldei, le cânta antifoanele următoare:

Diaconii şi cu pochii, de treji ce sunt, de-abia văd cu ochii. Iar mamelor preutese, beţia din cap nu le mai iese!

Şi câte ponturi şi ponosuri nu da dintr-însul, de-i era şi lui lehamete câteodată să se mai întâlnească cu cineva şi să-l mai stârnească la vorbă.
Odată, ieşind supărat de la Mitropolie, îl întâlneşte părintele Arbore de la Bărnovschi şi-l întreabă:

— De unde vii, părinte Isaie?
— Nu ştiu!
— Încotro ai luat-o, părinte Isaie?
— Nu ştiu!
— Cum aşa, de nu ştii nici de unde vii, nici încotro te duci?!
— Iaca cum, răspunse Duhu: când eram băiet, stupeam în palma stângă, apoi trânteam cu muchea palmei celeilalte în stupit şi, în care parte sărea el, într-acolo apucam şi eu.
— Şi acum tot aşa faci? întrebă părintele Arbore.
— Tot, batăr să crape dracul!
— Dar dacă, din întâmplare, ar sări stupitul înspre Golia, cum ţi s-ar păre?
— Dar ştii că m-ai ars, haldeule?! zise părintele Duhu, luându-şi tălpăşiţa, Dunăre de mânios.

La cea din urmă, strângând părintele Duhu para câte para, şi-a comisionat cărţi spiritiste şi, cetindu-le, cică a zis cătră oarecine:

— Aceste cărţi, încăpând în mâna unor şarlatani ignoranţi, ai să auzi vorbindu-se că fac minuni, ca sfinţii.

Şi sfânt să fie rostul părintelui Duhu, căci tocmai aşa s-a întâmplat.
Într-una din zile, neavând el cu ce să-şi cumpere pâne, le-a luat cu vravul şi le-a vândut directoraşului unei şcoale primare cu te mieri ce. Şi de-atunci începutul spiritiştilor în Iaşi. De-atunci Grigore Nazianzul, Efrem Sirul, Solomon înţeleptul şi alţi răposaţi de veacuri nu se mai pot linişti în morminte; întrebare peste întrebare li se face. Ş-apoi, ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe şepte ani!
Auzind părintele Duhu că s-a făcut zvon prin Iaşi despre nişte năzdrăvănii ca aceste, cică s-a luat sfinţia-sa pe gânduri, zicând:

— Vai de cel ce se sminteşte, dar mai vai de cel prin care vine sminteala!

Şi poate că din această pricină, bolnăvindu-se greu, şi-a dat duhul, tocmai când ajunsese îngrijitor la biserica Nicoriţa din Tătăraşi; de unde, aproape fiindu-i ţinterimul Eternitatea, şi-a luat acolo casă de veci, fie-i ţărna uşoară! Şi de-atunci, ca' mai ba să-l vadă cineva bădădăind pe uliţile Iaşilor.

 
Design by Free WordPress Themes